Romani 7:7-12

Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: "Să nu pofteşti!" 8 Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. 9 Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. 10 Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea. 12 Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.

Cartea Romani explică Duminica Floriilor

Duminica Floriilor marchează ziua în care Isus a intrat în Ierusalim, către sfârşitul vieţii sale, fiind întâmpinat de oameni care fluturau ramuri de finic şi de copii care strigau, “Osana – mântuire – osana Fiului lui David. Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului.” Însă această intrare triumfală în Ierusalim îşi ia toată semnificaţia din motivul pentru care vine Isus în Ierusalim; şi anume, vine să fie ucis. Marcu 10:33-34, “Iată", a zis El, "ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâinile Neamurilor, care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile, va învia."

De aceea intră El în oraş. Luca 13:33, “Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un prooroc să piară afară din Ierusalim.” Duminica Floriilor este direct legată de moartea voluntară a lui Isus. El a venit să moară. A planificat să moară. A intenţionat să moară. Şi de ce a intenţionat să moară? Iată ce a spus El în Marcu 10:45: “Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!" Isus a spus că a venit ca să-şi dea viaţa ca răscumpărare. Aceasta înseamnă că noi suntem înrobiţi păcatului, morţii şi iadului, şi ca să ne elibereze din această robie, Isus a plătit o răscumpărare pentru noi, a plătit cu viaţa Lui.

La aceasta se referă cartea Romani în întregimea ei – explicând de ce avem nevoie de o răscumpărare, de ce a trebuit ca Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu să fie El această răscumpărare, explicând cum viaţa şi moartea lui Isus demonstrează neprihănirea lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt ne eliberează din robia faţă de vina şi puterea păcatului. Deci Romani este un comentariu al însemnătăţii Duminicii Floriilor şi al motivului pentru care venea Isus la Ierusalim.

Până în capitolul 5 din Romani, Pavel susţine îndreptăţirea celor nelegiuiţi prin har, numai prin credinţă fără faptele legii. Cu alte cuvinte, ne arată că, datorită a ceea ce a făcut Hristos ca şi slujitorul plin de ascultare şi suferinţă al lui Dumnezeu, păcătoşii nelegiuiţi pot avea pace cu Dumnezeu prin har, numai prin credinţă, fără faptele Legii. Romani 4:5, “Pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.”

Acum spre finalul capitolului 5 Pavel are probleme cu unii dintre ascultătorii săi din cauza a ceea ce spune el despre har şi lege. Are probleme cu ei în ceea ce priveşte harul, deoarece spune că harul îi îndreptăţeşte pe cei nelegiuiţi şi pare astfel că deschide uşa către libertinaj şi nelegiuire. Şi are probleme cu ei în ceea ce priveşte legea, deoarece pare că spune că păzirea legii nu este necesară pentru îndreptăţire şi pentru că legea colaborează îndeaproape cu păcatul ca să învingă propriile cerinţe.

Aşadar în capitolul 6 (6:1-7:6) Pavel apără harul. Iar în capitolul 7 (7:7-25) apără legea.

Harul este temelia unei lupte pe viaţă împotriva păcatului

Cum apără el harul? Ei bine, acuzaţia este că dacă suntem îndreptăţiţi prin har, numai prin credinţă, atunci am putea foarte bine spune, “Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul” (6:1). Sau: “Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har” (6:15). Răspunsul lui Pavel din capitolul 6 este acesta: Nu, îndreptăţirea prin har, numai prin credinţă, nu conduce la o trăire mai mare în păcat. Dimpotrivă, este singura bază de operaţiuni sigură şi dătătoare de speranţă din care se poate lansa lupta împotriva păcatului.

Toate bombardierele care pleacă să lanseze bombe împotriva întăriturilor păcatului rămas în vieţile noastre decolează de pe pista îndreptăţirii doar prin credinţă.

Rachetele pe care le trimitem împotriva atacurilor ispitei sunt lansate de pe baza îndreptăţirii numai prin credinţă.

Întreaga această ofensivă plină de sucees care durează o viaţă întreagă şi care este numită “operaţiunea sfinţirea” – prin care ducem război împotriva stricăciunii rămase în vieţile noastre – este susţinută de linia de aprovizionare a Duhului care vine din baza sigură şi de neasaltat a îndreptăţirii numai prin credinţă. Şi va fi o operaţiune plină de succes – dar numai din cauza bazei de neasaltat.

Cu alte cuvinte, apărarea pe care o aduce Pavel harului în capitolul 6 constă în faptul că această îndreptăţire prin har numai prin credinţă nu conduce niciodată la o viaţă trăită tot mai mult în păcat, ci devine baza victorioasă, sigură, şi de neatacat pentru o luptă pe viaţă împotriva păcatului din vieţile noastre. Aceasta este apărarea pe care o aduce el harului: Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră.

Legea expune păcatul

Care este atunci apărarea pe care o aduce Legii? Ei bine, acuzaţia este că Pavel face ca Legea să pară a fi păcat, deoarece spune nu numai că nu este necesar să păzeşti Legea ca să fii îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu – aceasta întâmplându-se doar prin credinţă – ci şi că Legea pare să aţâţe păcatul şi devine parteneră a păcatului în a învinge propriile cerinţe (5:20; 7:5). Apărarea pe care o aduce Pavel Legii începe în Romani 7:7, şi aici am început şi noi săptămâna trecută.

Singurul punct pe care l-am subliniat din acest verset, săptămâna trecută, a fost acela că este important şi bine pentru noi ca să ne cunoaştem păcatul şi că nu trebuie să experimentăm o viaţă de păcat ca să ne cunoaştem păcatul.

Astăzi mergem un pas mai departe în înţelegerea apărării pe care o aduce Pavel Legii în Romani 7:7-8. Să citim:

Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: "Să nu pofteşti!" Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.

Argumentul lui aici este că Legea nu este ceva păcătos, pentru că ne face să cunoaştem păcatul. Ea expune păcatul ca şi păcat. De-a lungul acestui proces, se poate ca păcatul să răbufnească chiar mai mult decât înainte de a fi fost expus (aceasta este ceea ce spune versetul 8), dar aceasta nu face ca Legea care expune păcatul, să fie păcătoasă.

Cei mai mulţi dintre voi aţi experimentat lucrul acesta dacă vă pasă să-i ajutaţi pe alţii să lupte împotriva păcatului. Vedeţi un păcat în viaţa unei persoane de care vă pasă. Vă smeriţi aşa cum spune Galateni 6:1 că ar trebui să o faceţi şi recunoaşteţi că şi voi aveţi propriile voastre greşeli păcătoase. Îndepărtaţi bârna din ochii voştri aşa cum a spus Isus că ar trebui să faceţi (Matei 7:3-5). Apoi, după multă rugăciune, mergeţi cu smerenie şi vă confruntaţi prietenul cu privire la acel păcat. Şi câteodată, tocmai păcatul cu privire la care încercaţi să vă ajutaţi prietenul pentru ca acesta să înfrângă păcatul acela, răbufneşte şi mai mult şi voi sunteţi blamaţi pentru această răbufnire a păcatului. Şi vă simţiţi învinuiţi pe nedrept.

La fel este şi cu Legea. Legea, spune Pavel, este învinuită pe nedrept ca fiind păcătoasă atunci când procesul prin care expune păcatul aşa cum este acesta, rezultă într-o răbufnire şi mai mare a păcatului. Legea nu trebuie învinuită sau acuzată ca fiind păcătoasă. Versetul 8 spune, “Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.” Păcatul este de vină. Păcatul trebuie învinuit. Legea a apăsat butonul încins al păcatului. Însă acţiunea aceasta a Legii nu este un lucru păcătos.

Cum ne ajută Legea să ne cunoaştem păcatul?

Aşadar haideţi să întrebăm astăzi: Cum ne ajută Legea să ne cunoaştem păcatul? Pun întrebarea aceasta pentru că vreau să beneficiez cât mai mult de scopurile bune ale Legii. Nu vreau să pierd această binecuvântare. Nu vreau ca nici voi să pierdeţi această binecuvântare. Mă aştept să fie o binecuvântare dureroasă – să fii expus de către Lege ca şi păcătos, dar am văzut săptămâna trecută că lucrul acesta este bun pentru noi. Operaţiile chirurgicale, biopsiile, diagnosticele, tratamentele medicale – toate acestea pot fi dureroase, dar sunt toate bune pentru noi în mâna unui medic priceput. Iar Dumnezeu este cel mai priceput medic.

Deci cum ne ajută Legea să ne cunoaştem condiţia noastră păcătoasă? Remarcaţi că pun întrebarea cu privire la “condiţia noastră păcătoasă” nu cu privire la “păcatele noastre.” Fac aceasta din cauza unui lucru pe care-l puteţi vedea în versetul 8: “Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte.” Păcatul a produs poftirea. Dar staţi aşa, credeam că poftirea este păcat. Însă în gândirea lui Pavel există ceva care stă în spatele păcatului poftirii şi care produce poftirea. Şi acel ceva el îl numeşte păcat. Pavel îl tratează ca pe o putere – aproape ca pe o persoană. Păcatul caută prilejuri – va căuta chiar şi în legea sfântă a lui Dumnezeu – şi apoi foloseşte aceste prilejuri ca să producă păcate ca şi poftirea.

Ceea ce este mai profund şi produce păcate este ceea ce eu numesc “condiţia noastră păcătoasă.” O puteţi numi stricăciunea sau depravarea noastră. O puteţi numi căderea noastră. Credincioşii ar putea-o numi “stricăciunea noastră remanentă.” Pavel o numeşte simplu păcat. Dar spune clar că aceasta este mai profundă, mai răspândită şi mai productivă decât păcatele pe care le naşte, cum ar fi poftirea.

Noi trebuie să ajungem să cunoaştem această condiţie păcătoasă. Şi conform cu versetul 7, ajungem să cunoaştem condiţia păcătoasă cunoscând atât ceea ce produce ea cât şi modul cum Legea expune ceea ce produce ea. “Dimpotrivă, păcatul [condiţia mea păcătoasă] nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta [adică ceea ce produce această condiţie păcătoasă, conform cu versetul 8], dacă Legea nu mi-ar fi spus: "Să nu pofteşti!" Aşadar noi ajungem să cunoaştem păcatul – condiţia noastră păcătoasă profundă – cunoscând păcatele pe care le produce condiţia noastră păcătoasă. Şi ajungem să cunoaştem acele păcate şi această legătură cu păcatul, prin Lege.

Acum, cum funcţionează? Cum ne arată Legea condiţia noastră păcătoasă şi adevărata faţă a acesteia?

Folosind poftirea ca şi exemplu

Pavel ia ultima dintre cele Zece Porunci (vedeţi Romani 13:9) “Să nu pofteşti,” şi o foloseşte ca şi ilustraţie a sa. De ce o foloseşte pe aceasta? Cred că motivul este acela că aceasta este cea mai clară poruncă care are de-a face cu dorinţele inimii noastre, în contrast cu comportamentul extern. Celelalte porunci presupun dorinţe în spatele lor – “să nu furi” (dorinţa pentru ceva care nu este al tău); “să nu preacurveşti” (dorinţa pentru sex ilicit); “să nu ucizi” (dorinţa pentru răzbunare sau bani sau ceva asemănător), şi aşa mai departe. Dar “să nu pofteşti” este cea mai clară poruncă care se relaţionează direct la dorinţele sau poftele inimii noastre.

Cuvântul “poftă” din versetul 7 (epithumēseis) înseamnă simplu “dorinţă” – şi se poate referi la dorinţe pe care ar trebui să le avem (Evrei 6:11) sau dorinţe pe care n-ar trebui să le avem. Poftirea este o dorinţă pe care n-ar trebui să o avem – dorinţă care arată că ne-am pierdut mulţumirea în tot ceea ce este Dumnezeu pentru noi în Hristos. Multe dorinţe reflectă cât de preţios este Dumnezeu pentru noi. Şi acestea sunt bune. Dar unele dorinţe arată că ne-am pierdut satisfacţia în Dumnezeu şi în ceea ce este El pentru noi, şi tânjim după alte lucruri care să compenseze faptul că Dumnezeu nu este comoara noastră aşa cum ar trebui să fie.

Acum Pavel spune, “N-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: "Să nu pofteşti!" Şi astfel n-aş cunoaşte condiţia mea păcătoasă care a dat naştere la această poftire dacă Legea n-ar fi spus, “Să nu pofteşti.”

De ce este aşa? Vrea Pavel să spună că eu nu poftesc înainte de a auzi Legea spunându-mi, “Să nu pofteşti”? Nu. S-ar putea să credeţi astfel, din cuvintele de la finele versetului 8: “căci fără Lege, păcatul este mort.” Dar noi ştim din întreg capitolul 6 şi din ceea ce a spus în capitolele 2 şi 5 că Pavel nu vrea să spună că nu există păcat şi poftă înainte de auzirea poruncii să nu poftim (vedeţi Romani 5:13). Cred că ce vrea el să spună, atunci când spune, “căci fără Lege, păcatul este mort,” este că păcatul este imperceptibil ca păcat, înainte ca Legea să-l numească păcat, interzicându-l. El este acolo. Este la lucru. Îl experimentăm. Dar nu-l vedem ca şi păcat. Este mort în minţile noastre ca şi păcat. Nu ne vedem starea noastră păcătoasă. Nu ne vedem dorinţele ca şi dorinţe ilegitime – decât dacă a venit o lege ca să ne tragă la răspundere. Deci totul este mort pentru noi ca şi păcat.

Aşadar cum ne ajută Legea să ne cunoaştem pofta şi condiţia noastră păcătoasă? Legea face ceva foarte profund.

Ne spune că propriile noastre pofte nu sunt măsura a ceea ce este corect şi a ceea ce este greşit. Propriile noastre pofte nu sunt măsura a ceea ce este bun şi rău. Poftele noastre nu sunt măsura a ceea ce este adevărat şi fals. Legea vine şi spune că există un standard înafara noastră şi deasupra noastră, şi anume Dumnezeu şi voia Sa revelată. Dumnezeu este măsura a ceea ce este corect şi a ceea ce este greşit. Dumnezeu este măsura a ceea ce este bun şi rău. Dumnezeu este măsura a ceea ce este adevărat şi fals.

Dumnezeu, nu dorinţa noastră, este măsura a ceea ce este corect şi greşit

Aceasta este ceea ce face Legea. Ne spune lucrul acesta. Contrazice suveranitatea şi dumnezeirea propriilor mele pofte. Până în momentul în care vine legea, poftele noastre sunt legea noastră. Noi venim în lume presupunând că ar trebui să căpătăm ceea ce dorim să avem. Până în momentul când vine legea, “a dori să” este egal cu “trebuie să” – “dorinţă” egal “merit.” Lucrul acesta este foarte evident la copii, şi ei trebuie să înveţe că există o altă lege pe lângă legea propriilor lor dorinţe.

Aceasta este ceea ce face legea lui Dumnezeu: expune condiţia păcătoasă care se află în spatele tuturor poftelor noastre şi o expune aşa cum este ea în realitate. Este independenţă faţă de Dumnezeu, revoltă împotriva lui Dumnezeu. La baza ei, condiţia noastră păcătoasă este dedicarea de a ne fi propriul dumnezeu: Eu voi fi dumnezeul meu. Sau mă voi asigura că dumnezeul pe care-l am este genul de dumnezeu care nu se opune niciodată legislaţiei mele. Adică, eu voi fi autoritatea finală din viaţa mea. Eu voi decide ce este corect şi ce este greşit pentru mine, şi ce este bun şi rău pentru mine, şi ce este adevărat şi fals pentru mine. Şi dorinţele mele vor exprima suveranitatea mea, autonomia mea, şi – cu toate că nu o spunem de obicei – dumnezeirea mea.

Trebuie să cunoaştem aspectul acesta cu privire la noi înşine. Nu mă iau de nicio persoană anume aici. Nu mă iau de niciun grup anume de oameni. Ci spun că aceasta este ceea ce înseamnă să fim fiinţe omeneşti căzute. Cu aceste lucruri avem de-a face în noi înşine şi în lume. De aceea biserica este aşa cum este şi lumea este aşa cum este.

Şi singura noastră nădejde este ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să ne smerească, ca să putem vedea nebunia încercării noastre de a fi propriul nostru dumnezeu şi de a ne trata propriile noastre dorinţe ca şi lege: “Dacă vreau un lucru trebuie să-l am.” Trebuie să fim eliberaţi din starea aceasta. De aceea avem nevoie de un Doctor Măreţ. De aceea a venit Isus la Ierusalim de Duminica Floriilor. De aceea a murit în locul nostru şi a înviat, Îşi trimite Duhul Sfânt în lume şi ne dă iertare pentru revolta noastră, şi ne îndreptăţeşte prin credinţă în Isus Hristos.

Este aşa de dulce să te încrezi în Isus,

Şi să-L crezi pe Cuvânt;

Doar să te bazezi pe promisiunea Lui,

Şi să ştii, “Aşa spune Domnul!”

Isus, Isus, cât mă încred în El!

Cât i-am dovedit Lui mereu şi mereu

Isus, Isus, scump Isus!

O de dragul harului să mă încred în El şi mai mult!