„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea...”

Introducere

Începem o nouă serie de mesaje în această dimineaţă, care va dura, cu ajutorul lui Dumnezeu, până în dimineaţa zilei de Paşte, din 19 Aprilie. Aşa că aş dori să încep prin a explica modul în care am ajuns să dezvolt această serie de mesaje.

„A vedea” înseamă „a deveni”

Când vine vorba de înţelegerea a ceea ce ar trebui să se întâmple în actul predicării, mă ghidez de obicei după câteva texte biblice, în special după 2 Corinteni 3:18, care spune:

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”.

Cred că acest text ne învaţă că una dintre modalităţile prin care suntem schimbaţi progresiv în asemănarea cu Cristos este aceea de a privi la slava Lui. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui...”. Modalitatea prin care poţi deveni tot mai mult asemenea Domnului Isus este aceea de a-ţi aţinti privirea asupra slavei Lui şi de a o menține aţintită acolo.

De atâtea ori fredonăm muzica preferată, vorbim cu accentul zonei de unde provenim, suntem politicoşi ca și părinţii noştri, şi, în mod natural, tindem să imităm persoanele pe care le admirăm cel mai mult. Şi vreau să vă spun că la fel se întâmplă şi în domeniul spiritual. Dacă ne aţintim privirea asupra lui Dumnezeu şi privim mereu la slava Sa, vom fi schimbaţi din slavă în slavă într-o asemănare tot mai mare cu a Lui. Dacă adolescenţii au tendinţa de a-şi aranja părul ca şi vedetele pe care le admiră, creştinii vor avea tendința să-şi modeleze caracterul asemenea Dumnezeului pe care-l adoră. În tranzacţia aceasta spirituală „a vedea” nu înseamnă doar „a crede”, ci şi „a deveni”.

Predicarea ca și reprezentarea slavei lui Dumnezeu

Lecţia despre predicare pe care am învăţat-o din aceste principii este aceea că predicarea trebuie să fie în mare măsură portretizarea gloriei lui Dumnezeu, deoarece scopul predicării este schimbarea oamenilor în asemănarea cu Dumnezeu. Cred că acest lucru se potriveşte cu perspectiva lui Pavel despre predicare, deoarece doar patru versete mai jos, în 2 Corinteni 4:4, el descrie conţinutul predicării sale ca fiind „lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu”. Şi alte două versete mai jos, în versetul 6, îl descrie doar puţin mai diferit, ca fiind „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos”. Aşadar, potrivit lui Pavel, predicarea este un mijloc de transmitere a luminii în inima întunecată a bărbaţilor şi femeilor.

În versetul 4, lumina este numită „lumina Evangheliei”, şi în versetul 6, lumina este numită „lumina cunoaşterii”.

În versetul 4, Evanghelia este „Evanghelia slavei lui Cristos”; şi în versetul 6, cunoaşterea este „cunoaşterea slavei lui Dumnezeu.” Așadar, în ambele versete, lumina transmisă în inimă este lumina slavei – a slavei lui Cristos şi a slavei lui Dumnezeu.

Însă acestea nu sunt două feluri diferite de slavă. În versetul 4, Pavel se referă la slava lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, iar în versetul 6 se referă la slava lui Dumnezeu care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos. Prin urmare, lumina transmisă prin predicare este o lumină a slavei, şi putem vorbi despre această slavă ca fiind slava lui Cristos care este chipul lui Dumnezeu, sau slava lui Dumnezeu reflectată perfect în Cristos.

Predicarea este portretizarea sau arătarea sau prezentarea slavei divine inimilor bărbaţilor şi femeilor (conform 4:4-6), astfel încât, privind spre această slavă, ei să fie schimbaţi în asemănarea cu Domnul, din slavă în slavă (conform 3:18).

Cunoaștem din experienţă că lucrul acesta este adevărat

Aceasta nu este o afirmaţie artificială sau pur intelectuală, ci este exact ceea ce ştiu că e adevărat din propria-mi experienţă (la fel ca mulţi dintre voi!): a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat s-a dovedit a fi, din nou şi din nou, cea mai puternică şi convingătoare forţă în a mă motiva să perseverez în căutarea mea după sfinţenie şi bucurie în El.

Tu şi eu ştim din experienţă că în sufletul omului conflictul de bază este conflictul dintre două feluri de slavă – conflictul dintre slava lumii cu toate plăcerile ei de-o clipă pe care aceasta le oferă, şi slava lui Dumnezeu împreună cu toate plăcerile eterne pe care aceasta din urmă le oferă. Aceste două feluri de slavă sunt mereu în competiţie pentru a obține supunerea, admiraţia şi delectarea inimilor noastre. Şi rolul predicării este acela de a expune şi descrie şi portretiza şi arăta slava lui Dumnezeu într-o aşa manieră încât excelenţa şi valoarea ei superioară să strălucească în inima ta astfel încât să fii schimbat din slavă în slavă.

Provocarea cu care se confruntă predicatorul

Aceasta înseamnă că, în calitate de predicator, eu sunt confruntat constant cu întrebarea: Cum pot prezenta cel mai bine slava lui Dumnezeu, astfel încât un număr mare de oameni să o vadă şi să fie schimbaţi prin ea? În timp ce-mi puneam această întrebare în timpul vacanţei mele de acum două săptămâni, mi-a venit în minte un răspuns proaspăt.

Citeam din nou un text din cartea lui Henry Scougal „Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului” [The Life of God in the Soul of Man] şi am observat că autorul face următorul comentariu pătrunzător: „Valoarea şi excelenţa unui suflet se măsoară prin obiectul iubirii sale” (p. 62). Această afirmaţie m-a impresionat deoarece este foarte adevărată. Atunci mi-a venit gândul că, dacă acest lucru este adevărat cu privire la om, aşa cum spune Scougal, cu siguranţă este adevărat şi cu privire la Dumnezeu: „Valoarea şi excelenţa sufletului lui DUMNEZEU se măsoară prin prisma obiectului dragostei Sale.” Aşa că am căutat în Biblie timp de mai multe zile, încercând să găsesc toate pasajele care vorbesc despre obictul dragostei, bucuriei şi plăcerii lui Dumnezeu. Rezultatul este o serie de 13 mesaje intitulată „Plăcerile lui Dumnezeu”.

Aşadar, rugăciunea mea, şi nădăjduiesc că va fi şi rugăciunea ta, este ca, pe măsură ce vom descoperi obiectele plăcerii lui Dumnezeu, să vedem excelenţa şi valoarea sufletului Său; şi văzând excelenţa şi valoarea sufletului Său, să vedem slava Sa; şi văzând slava Sa, să fim schimbaţi din slavă în slavă asemenea chipului Său; şi, pe măsură ce vom fi schimbaţi în asemănarea cu El, să confruntăm acest oraş şi oamenii nemântuiţi din această lume cu mărturia vie a măreţului şi irezistibilului nostru Mântuitor. Fie ca Domnul să-și găsească plăcerea în a ne trimite o mare trezire spirituală, marcată de dragostea, sfinţenia şi puterea Sa, pe măsură ce ne vom uita la El şi ne vom ruga cu seriozitate în următoarele 13 săptămâni!

Prezentare

Pentru a portretiza valoarea sufletului lui Dumnezeu, potrivit cu obiectul dragostei Sale, trebuie să începem cu începutul. Lucrul cel mai important şi fundamental pe care-l putem spune despre plăcerile lui Dumnezeu este că El Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său. Voi încerca să prezint acest adevăr prin intermediul a cinci afirmaţii:

1. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său

În Matei 17, Isus îi ia pe Petru, Iacov şi Ioan pe un munte înalt. Când rămân doar ei singuri, ceva uimitor se întâmplă. Dintr-o dată, Dumnezeu Îi dă lui Cristos o înfăţişare glorioasă. Versetul 2 spune că: „El S-a schimbat la faţă înaintea lor. Faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina”. Apoi, în versetul 5 ni se spune că: „un nor luminos i-a umbrit cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!»”

Mai întâi, Dumnezeu le oferă ucenicilor un crâmpei din adevărata slavă cerească a lui Isus. La acest lucru se referă Petru în 2 Petru 1:17 când spune că: „[Isus Cristos] a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă.” Acolo Dumnezeu Și-a revelat inima Sa pentru Fiul Său şi a spus două lucruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” şi „în [El] Îmi găsesc plăcerea.”

Dumnezeu a mai cumunicat acest lucru cu o altă ocazie, şi anume la botezul lui Isus. După ce Duhul Sfânt a coborât şi L-a uns pe Isus pentru lucrarea mesianică (ceea ce arată iubirea şi sprijinul din partea Tatălui), cerurile s-au deschis şi vocea Tatălui s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17).

Iar în Evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte de mai multe ori despre dragostea pe care o are Tatăl față de El. De exemplu, în Ioan 3:35 citim astfel: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi I-a dat toate lucrurile în mâna Lui”. Ioan 5:20: „Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face”.

(Vezi, de asemenea, şi Matei 12:18 unde Matei citează Isaia 42:1 cu referire la Isus: „Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea”. Cuvântul ebraic tradus prin „plăcere” este ratsah, care înseamnă „delectare, desfătare”).

Deci, prima noastră afirmaţie este aceea că Dumezeu Tatăl Îl iubeşte pe Fiul, nu doar cu lepădare de sine şi milă jertfitoare, ci cu dragoste, desfătare şi plăcere. El este pe deplin încântat de Fiul Său. Sufletul Său se delectează în Fiul Său! Când se uită la Fiul Său, El Se bucură, admiră şi savurează ceea ce vede.

2. Fiul lui Dumnezeu are plinătatea dumnezeirii

Acest adevăr ne va feri de interperetarea greşită a primei afirmaţii. S-ar putea să fii de acord cu afirmaţia că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său, dar să faci greşeala de a crede că Fiul este doar un om extraordinar de sfânt pe care Tatăl L-a adoptat ca Fiu al Său datorită faptului că Îşi găseşte plăcerea în El atât de mult.

Dar Coloseni 2:9 ne oferă o perspectivă foarte diferită asupra acestor lucruri, când spune că: „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”. Fiul lui Dumnezeu nu este doar un om ales. El are în Sine toată plinătatea dumnezeirii.

Apoi, şi Coloseni 1:19 se referă la această plăcere a lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”. Sau ai putea să spui (aşa cum spune traducerea NIV) că: „Dumnezeu a fost mulţumit în a-Şi vedea toată plinătatea locuind în El”. Cu alte cuvinte, a fost plăcerea lui Dumnezeu să facă acest lucru. Dumnezeu nu a căutat peste tot în lume ca să găsească un om care să se califice pentru delectarea Lui şi pe care apoi să-l adopte ca Fiu al Său, ci, mai degrabă, Dumnezeu Însuşi a luat iniţiativa ca prin actul întrupării să-i dăruiască Fiului Său plinătatea Sa. Sau am putea spune că El a luat iniţiativa de a îmbrăca plinătatea dumnezeirii Sale cu natura umană. Şi Coloseni 1:19 spune că Dunmezeu a fost încântat să facă acest lucru! A fost plăcerea şi încântarea Sa.

Am putea fi tentaţi să spunem că Dumnezeu nu a găsit un Fiu care să-i fi fost plăcut, şi atunci a creat unul. Dar și această afirmaţie ar fi foarte înşelătoare, deoarece această plinătate a dumnezeirii, care acum locuieşte trupeşte în Isus (conform Coloseni 2:9), exista deja în formă personală înainte de a lua o natură umană în Isus. Acest lucru ne împinge înapoi în Dumnezeire, şi înspre cea de-a treia afirmaţie.

3. Fiul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea este imaginea şi reflectarea veșnică a lui Dumnezeu, şi este, prin urmare, Dumnezeu Însuşi

Aici, în Coloseni 1:15, Pavel spune:

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel Întâi-născut din toată zidirea [El este cel care are măreţul statut de Fiu Divin peste toată creaţia, după cum arată următoarea expresie], pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ”.

Fiul este imaginea Tatălui. Ce înseamnă acest lucru? Înainte de a răspunde, să luăm în considerare şi alte denumiri similare. În Evrei 1:3, ni se spune despre Fiul că:

„El este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”.

În Filipeni 2:6, Pavel spune că:

„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob...”.

Deci, Fiul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea, este imaginea (chipul) lui Dumnezeu; Fiul reflectă slava Tatălui; este întipărirea naturii Lui; există chiar în forma Lui şi este egal cu Dumnezeu.

Prin urmare, nu ar trebui să fim surprinşi când apostolul Ioan spune în Evanghelia sa:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1).

Așadar, ar fi total greşit să spunem că Fiul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea a fost făcut sau creat în momentul întrupării sau în orice alt moment. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Atâta timp cât Dumnezeu a existat, a existat şi Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care Şi-a asumat o natură umană în Isus Cristos.

Acum putem avea o idee mai clară a ceea ce vrea să spună Biblia atunci când Îl numeşte pe Isus imaginea, sau reflectarea, sau întipărirea, sau forma lui Dumnezeu, şi când declară că El este egal cu Dumnezeu.

Dumnezeu este singura realitate care a existat dintotdeauna, din veşnicia trecută. Acesta este un mare mister, deoarece este foarte greu pentru noi să gândim că Dumnezeu nu are niciun început, ci a existat dintotdeauna, din vecii vecilor, fără ca cineva sau ceva să-i cauzeze existenţa – realitatea în cea mai pură formă, pe care fiecare dintre noi trebuie să o recunoască, indiferent dacă îi place sau nu.

Biblia ne învaţă că acest Dumnezeu veşnic a avut întotdeauna:

• O imagine perfectă a Lui Însuşi,
• O reflecţie perfectă a esenţei Sale,
• O întipărire perfectă sau o amprentă a naturii Sale,
• O formă perfectă sau o expresie a slavei Sale.

Suntem la un pas de inefabil¹ aici, dar poate că am putea îndrăzni să spunem măcar acest lucru: atâta timp cât Dumnezeu a fost Dumnezeu, El a fost conştient de Sine Înusuşi, şi imaginea pe care o are despre Sine este atât de perfectă, completă şi deplină pe cât este reprezentarea Sa vie şi personală. Şi această imagine vie şi personală sau această reflecţie sau formă a lui Dumnezeu este Dumnezeu, adică Dumnezeu Fiul. Şi, prin urmare, Dumnezeu Fiul este co-etern cu Dumnezeu Tatăl şi egal cu El în esenţă şi slavă.

4. Plăcerea lui Dumnezeu pentru Fiul Său este plăcerea pentru Sine Însuşi

Din moment ce Fiul este chipul lui Dumnezeu, reflecţia lui Dumnezeu, întipărirea lui Dumnezeu, şi forma lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu, El ESTE cu adevărat, Dumnezeu, şi, prin urmare, plăcerea lui Dumnezeu pentru Fiul Său este plăcerea lui Dumnezeu pentru Sine. Aşadar, bucuria originală, primară, profundă şi fundamentală a lui Dumnezeu este bucuria pe care o are El față de perfecțiunile Sale pe care le vede reflectate în Fiul Său. El Îl iubeşte pe Fiul şi Îşi găseşte desfătarea şi plăcerea în El, deoarece Fiul este Dumnezeu Însuşi.

S-ar putea ca la început această afirmaţie să sune oarecum vanitos, orgolios şi egoist, deoarece pentru noi ar fi așa ceva dacă noi am trăi cea mai profundă bucurie atunci când ne-am privi în oglindă. Am fi, cu adevărat, vanitoşi, încrezuţi, orgolioşi şi egoişti.

Dar de ce? Pentru că am fost creaţi pentru ceva infinit mai bun şi mai nobil şi mai mare şi mai profund decât auto-contemplarea. Pentru ce anume? Pentru contemplarea şi plăcerea lui Dumnezeu! Orice scop mai mic decât acesta este idolatrie. Dumnezeu este cea mai glorioasă dintre toate fiinţele din univers. A nu-L iubi şi a nu-ţi găsi plăcerea în El reprezintă cea mai mare insultă adusă valorii Sale.

Dar același lucru este valabil şi pentru Dumnezeu. Cum ar putea Dumnezeu să nu insulte ceea ce este atât de infinit în frumuseţe şi slavă? Cum ar putea El să nu comită un act de idolatrie? Nu există decât un singur răspuns posibil: Dumnezeu trebuie să iubească şi să-Şi găsească plăcerea în propria-i frumuseţe şi perfecţiune, care sunt mai presus de orice lucru. Pentru noi, a face acest lucru în faţa oglinzii este esenţa mândriei; pentru Dumnezeu, în schimb, a face acest lucru în faţa Fiului Său este esenţa neprihănirii (dreptăţii).

Oare esenţa neprihănirii nu este a fi mișcat de desfătarea perfectă în ceea ce înseamnă slava perfectă? Şi opusul neprihănirii nu este oare atunci când ne găsim plăcerea cea mai înaltă în lucrurile de cea mai mică valoare?

Şi astfel, neprihănirea sau dreptatea lui Dumnezeu este zelul, bucuria şi infinita plăcere pe care El le are pentru propria-i valoare şi slavă. Şi dacă ar fi să acţioneze vreodată contrar acestei pasiuni eterne pentru perfecţiunea Sa, Dumnezeu ar fi nedrept şi idolatru.

Aici se află cel mai mare obstacol în calea mântuirii noastre: cum ar putea un Dumnezeu atât de drept să-Şi concentreze afecţiunea asupra unor păcătoşi ca noi? Dar, de asemenea, aici se află temelia mântuirii noastre, deoarece tocmai considerația infinită pe care Tatăl o are pentru Fiul Său a făcut posibil pentru mine, un păcătos nevrednic, să fiu iubit şi acceptat în Fiul Său, deoarece prin moartea Sa Fiul a îndepărtat toate insultele şi injuriile pe care le-am adus slavei Tatălui prin păcatul meu.

Vom vedea acest lucru din nou şi din nou în următoarele săptămâni – cum plăcerea infinită a Tatălui pentru perfecţiunile Sale, este izvorul mântuirii, al speranţei şi al veşnicei noastre bucurii. Astăzi este doar începutul.

Închei cu cea de-a cincea şi ultima afirmaţie. Dacă Scougal are dreptate – că valoarea şi excelenţa unui suflet este măsurată prin obiectul (şi aş adăuga eu, prin intensitatea) dragostei sale, atunci...

5. Dumnezeu este cea mai măreață şi valoroasă Fiinţă din univers.

De ce? Pentru că El L-a iubit din veşnicie cu o infinită şi perfectă energie pe Fiul Său, imaginea propriei Sale slave. Cât de slăviţi şi fericiţi trebuie să fi fost Tatăl şi Fiul și Duhul iubirii manifestat între ei din veşnicie.

Să stăm în adorare faţă de acest mare Dumnezeu! Şi să ne lepădăm de toate resentimentele noastre triviale şi de toate plăcerile trecătoare şi de preocupările mărunte ale vieţii şi să ne alăturăm Tatălui în bucuria pe care o are pentru perfecţiunile Sale, şi anume pentru Fiul Său! Să ne rugăm:

Dumnezeul nostru infinit, etern şi drept, mărturisim că Te-am minimalizat adesea şi ne-am înălţat pe noi înşine în centrul plăcerilor noastre, unde doar Tu ar trebui să fii prezent prin persoana Fiului Tău. Ne pocăim şi ne întoarcem de la greşelile noastre, şi, stăm cu bucurie în adorare faţă de Fiinţa Ta veşnică şi atot-suficientă, în părtăşie cu Sfânta Treime. Şi rugăciunea noastră, în cuvintele Fiului Tău (Ioan 17:26), este ca iubirea cu care L-ai iubit pe El să locuiască în noi şi El să locuiască în noi, ca să putem fi luaţi în părtăşia bucuriei şi să fim făcuţi părtaşi ai acestui minunat şi veşnic ocean de dragoste. Amin.

¹ Ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, indescriptibil.