Dumnezeu Socoteşte Credinţa ca şi Neprihănire

Romani 4:1-5

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3 Căci ce zice Scriptura? "Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." 4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5 pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.

Amploarea Mizei

În ziarul de ieri am găsit răspunsul la întrebarea: Cum am putea să ne întoarcem la expunerea noastră din Romani cu o înţelegere pe măsura mizei cu care avem de-a face aici? Era un articol care comenta un mesaj al Papei Ioan Paul II referitor la iad. Titlul articolului era, "Păcătoşii merită pedeapsa veşnică, spune papa."

Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare adevăr biblic pe care-l avem în comun cu Biserica Romano-Catolică: şi anume că Dumnezeu este trei Persoane cu o singură natură divină – Tată, Fiu şi Duh Sfânt – că Dumnezeu a creat toate lucrurile, că Isus Hristos este pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om, că Hristos a murit pentru păcătoşi, că Duhul Sfânt este necesar pentru a trăi o viaţă de evlavie, că Scripturile sunt inspirate de Dumnezeu, etc. Este foarte bine că sunt mulţi care susţin aceste adevăruri comune.

Însă acest articol a clarificat faptul că reforma protestantă de acum 450 de ani nu a fost de prisos. Şi nu este vorba doar despre faptul că sunt probleme serioase cu autoritatea papei, cu locul tradiţiei alături de Scriptură, venerarea Mariei, credinţa în prezenţa fizică a lui Hristos în Euharist, afirmaţia că botezul regenerează, învăţătura despre purgatoriu, etc. Acestea sunt motive suficiente pentru o Reformă. Dar chiar mai important, ceea ce arăta acest articol, era faptul că învăţătura biblică despre îndreptăţirea prin credinţă este obscură astfel încât mulţi laici nu o văd, ca să nu mai spunem că nu o savurează ca fiind preţioasă şi nu-şi bazează vieţile pe ea.

Îndreptăţirea prin credinţă – a fi împăcaţi cu Dumnezeu, a fi achitaţi la judecata Sa, a fi iertaţi de păcatele noastre, a fi declaraţi neprihăniţi şi a avea neprihănirea lui Hristos imputată nouă, şi păcatele noastre imputate Lui (nu a deveni neprihăniţi, ci a fi socotiţi neprihăniţi în timp ce noi încă suntem păcătoşi), şi toate acestea numai prin credinţă – la aceasta se referă în mod deosebit primele opt capitole din Romani. Pentru Apostolul Pavel, era esenţa mesajului evanghelic. Cartea Romani este efortul cel mai complet, sistematic, şi extins al apostolului Pavel de a pune mesajul său în scris. Şi este în întregime structurat în jurul marelui adevăr al îndreptăţirii prin credinţă.

O Înţelegere Greşită a Îndreptăţirii

Care este atunci problema cu ce a spus papa în acest articol? Ei bine, ca să fim corecţi, trebuie să spunem că  articolele din presă nu prezintă aproape niciodată în mod corect aspectele religioase. Deci vei avea nevoie să mergi mai în profunzime pentru a cunoaşte precis ceea ce a spus de fapt papa cu toate subînţelesurile respective. Eu răspund aici la concepţia populară care reiese din articol, şi cred că teologia Romano-Catolică tinde în această direcţie şi de aceea este periculoasă.

Iată care este problema. În acest articol, papa a prezentat iadul ca fiind real, veşnic şi groaznic – ceea ce este adevărat – dar punctul principal era că iadul nu este ceva ce ne este impus de Dumnezeu, ci este o condiţie pe care o inducem noi prin faptul că ne separăm de Dumnezeu. "Iadul nu este o pedeapsă impusă din exterior de către Dumnezeu, ci condiţia care rezultă din atitudinile şi acţiunile pe care le adoptă oamenii în această viaţă ... Iadul este condiţia celor care se separă de bună voie şi definitiv de Dumnezeu, Cel care este sursa întregii vieţi şi bucurii. Deci pedeapsa veşnică nu este lucrarea lui Dumnezeu ci este de fapt ceea ce facem noi."

Cele două afirmaţii negative din acest citat nu sunt biblice. Nu este adevărată afirmaţia: "Iadul nu este o pedeapsă impusă din exterior de către Dumnezeu." Şi nu este adevărată nici afirmaţia: "Pedeapsa veşnică nu este lucrarea lui Dumnezeu." Mă voi întoarce într-o clipă să vă arăt de ce nu sunt adevărate. Dar de ce contează lucrul acesta? Contează, pentru că dacă iadul este doar o condiţie auto-impusă, prin păcat şi separare de Dumnezeu, şi nu o sentinţă juridică impusă de Dumnezeu şi o pedeapsă pentru încălcarea legii lui Dumnezeu, atunci îndreptăţirea prin credinţă, aşa cum ne învaţă Pavel, pur şi simplu nu mai este necesară.

De ce nu? Pentru că ceea ce face ca îndreptăţirea prin credinţă să fie atât de necesară şi atât de minunată ca şi miez al Evangheliei, este că Dumnezeu este un judecător drept şi sfânt care chiar ne impune din exterior pedeapsa iadului – tocmai lucrul pe care acest articol spune că Dumnezeu nu îl face. Dar dacă iadul nu este o pedeapsă care ne este impusă din exterior de către Dumnezeu ca şi un judecător drept pentru că am încălcat legea Lui, atunci se pierde tot sensul îndreptăţirii. Nu mai avem nevoie de îndreptăţire.

Poţi, fie să renunţi la îndreptăţire cu totul, fie să-i schimbi înţelesul astfel încât să nu se mai refere la faptul că Dumnezeu ne achită în sala de judecată şi ne socoteşte neprihăniţi, ci să se refere la faptul că Dumnezeu ne schimbă caracterul şi ne face neprihăniţi. În spatele acestui articol se află, cred eu, eroarea serioasă de a face din iad produsul caracterului nostru, astfel încât şi raiul devine produsul caracterului nostru. Şi astfel, din moment ce iadul nu este consecinţa condamării date de Dumnezeu, raiul nu este consecinţa îndreptăţirii date de Dumnezeu. În schimb, din moment ce condamnarea este privită ca fiind deteriorarea caracterului, îndreptăţirea este redefinită ca fiind îmbunătăţirea caracterului.

Dar nu aceasta este ceea ce vrea să spună Pavel prin îndreptăţire şi nu aceasta este Evanghelia care a schimbat lumea din temelii. Mesajul că te poţi împăca cu Dumnezeu prin îmbunătăţirea caracterului, nu este Evanghelia.

Este Condamnarea Lucrarea lui Dumnezeu?

Daţi-mi voie să mă asigur că vedeţi care este problema aici şi vedeţi cât de greşite sunt aceste propoziţii negative din acest articol. Este adevărat să afirmăm că, "Iadul nu este o pedeapsă impusă din exterior de către Dumnezeu?" Şi este adevărat să afirmăm că, "Pedeapsa veşnică nu este lucrarea lui Dumnezeu"? Mare parte din Romani 1-3 este scrisă pentru a arăta contrariul. După ce declară tema epistolei în Romani 1:16-17, Pavel spune în 1:18, "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor." Acum intervine judecata şi Dumnezeu este foarte supărat pe noi pentru păcatul nostru. Versetul 24: "Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor." Versetul 26: "Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase." Versetul 28b: "Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite." Acestea sunt pedepse active care vin din partea lui Dumnezeu. Dar mai este ceva.

Punctul principal este acela că judecata Lui asupra unui astfel de comportament urmează să vină. Romani 2:2: "Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul." Versetul 3: "Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?" Versetul 5: "Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu." Judecata vine de la Dumnezeu şi va fi efectul mâniei Sale împotriva păcatului. Acesta este iadul. Nu este pur şi simplu o condiţie auto-impusă; este o judecată impusă de Dumnezeu, o sentinţă legală a pedepsei veşnice pentru păcat. (Vezi de asemenea 2:16; 3:5-6, 19).

Pentru aceste motive şi pentru multe alte motive din Noul Testament ar trebui să respingem afirmaţiile, "Iadul nu este o pedeapsă impusă din exterior de către Dumnezeu," şi "Pedeapsa veşnică nu este lucrarea lui Dumnezeu." Iadul este o pedeapsă impusă de către Dumnezeu ca şi judecător drept peste păcătoşii vinovaţi.

De ce contează să vedem lucrurile în felul acesta? Pentru că dacă nu cunoaştem care este starea noastră reală, s-ar putea să nu recunoaştem salvarea lui Dumnezeu atunci când aceasta vine. Şi astfel s-ar putea să n-o primim şi să n-o preţuim, şi s-ar putea să fim atraşi de o evanghelie surogat care sună a fi foarte plauzibilă, dar căreia îi lipseşte lucrul cel mai esenţial. Şi nu vom scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Deci aceste capitole din Romani despre îndreptăţire sunt de o importanţă crucială pentru binele vostru veşnic. Şi sunt cu atât mai importante deoarece astăzi unii dintre principalii învăţători creştini din lume, care fac parte din grupările creştine mari, spun lucruri care în cel mai bun caz induc în eroare, şi care pot să-ţi ruineze sufletul.

Cum Scăpăm Noi Păcătoşii Vinovaţi de Condamnare?

Deci astăzi – foarte simplu – în Romani 4:1-5, care este răspunsul la întrebarea: Cum vom scăpa de mânia lui Dumnezeu noi păcătoşii condamnaţi şi vinovaţi şi cum va fi vina noastră îndepărtată de la noi astfel încât să nu mai fim sub dreapta sentinţă a condamnării care vine din partea unui Judecător drept?

Pavel răspunde la întrebare folosindu-l pe Avraam ca şi exemplu. Romani 4:1, "Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?" Ştiţi vechiul imn, "Noe a căpătat har în ochii Domnului." Imnul se bazează pe Geneza 6:8. Ei bine, ce a căpătat Avraam? A căpătat şi el tot har? Era relaţia lui cu Dumnezeu bazată pe har?

Pavel îşi începe răspunsul în versetul 2. Şi reia subiectul laudei de care s-a ocupat în Romani 3:27-28, "Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii." Cineva ar putea spune, "Chiar aşa! Dar Avraam?" pentru că Avraam era recunoscut pentru faptele ascultării lui, şi mai ales pentru bunăvoinţa sa de a renunţa la fiul său Isac (Geneza 22). Iată deci răspunsul lui Pavel în Romani 4:2.

"Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu." Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Avraam ar putea fi socotit neprihănit prin fapte şi capabil să se laude înaintea oamenilor, dar nu şi înaintea lui Dumnezeu? Nu, pentru că uitaţi-vă cum susţine versetul 3 versetul 2: "Căci ce zice Scriptura [în Geneza 15:6]? "Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." Deci scopul versetului 3 nu este să arate că oamenii care sunt socotiţi neprihăniţi prin fapte se pot lăuda înaintea oamenilor dar nu şi înaintea lui Dumnezeu. Scopul versetului 3 este să arate că Avraam nu a fost socotit neprihănit prin fapte. "El a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire."

Iată cum aş parafraza eu versetul 2: "Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, el are cu ce să se laude. Dar înaintea lui Dumnezeu un astfel de lucru este de neconceput." Cu alte cuvinte, versetul 2 elimină orice laudă cu privire la îndreptăţire, pentru că pur şi simplu nu există îndreptăţire prin fapte în prezenţa lui Dumnezeu. Subordonata condiţională "dacă" din versetul 2 este eliminată.

De ce? Pavel îşi bazează argumentul pe Geneza 15:6. El argumentează că Geneza 15:6 nu spune "Avraam a lucrat pentru Dumnezeu şi de aceea a fost socotit neprihănit." Nici nu spune, "Avraam a făcut fapte de dragoste şi de aceea a fost socotit neprihănit." Nici nu spune că Avraam a făcut progrese în fomarea caracterului său şi de aceea a fost socotit neprihănit. Ci spune, "Avraam l-a crezut pe Dumnezeu [s-a încrezut în Dumnezeu, s-a bazat pe mila fără plată a lui Dumnezeu, nu a privit la neajutorarea lui şi la eul lui neevlavios, ci a privit la harul lui Dumnezeu] şi aceasta i s-a socotit ca şi neprihănire."

Ce a căpătat Avraam? Avraam a căpătat har în ochii Domnului, prin credinţă. Dumnezeu l-a condus spre credinţă şi Dumnezeu i-a socotit credinţa ca şi neprihănire – ca şi o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu. Avraam a fost împăcat cu Dumnezeu – achitat, iertat, acceptat, îndreptăţit – numai prin credinţă fără fapte.

Acum Pavel este foarte nerăbdător să ia cuvintele "credinţă" şi "socotit" din Geneza 15:6 pentru a arăta de ce aceste cuvinte elimină lauda şi susţin îndreptăţirea prin credinţă. Versetul 4: "Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har ['nu în conformitate cu harul'], ci ca ceva datorat ['ci în conformitate cu datoria']." De aceea îndreptăţirea prin fapte nu ar pune capăt laudei. Dacă lucrezi pentru îndreptăţirea ta, ceea ce faci este să încerci să-L determini pe Dumnezeu să-ţi datoreze ceva. Şi dacă reuşeşti să-L faci pe Dumnezeu să-ţi datoreze ceva, atunci te poţi lăuda – înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai lucra pentru îndreptăţire şi ai reuşi, nu ai căpăta har, ci o plată. Dumnezeu ţi-ar datora-o. Şi când ai primi-o, ai putea spune, "Merit plata aceasta." Dar nu asta este ceea ce a făcut Avraam, spune Pavel,.

Îndreptăţirea Este Numai prin Credinţă – Nimic Altceva decât Credinţă

Ei bine, ce a făcut el? Versetul 5 este probabil cel mai important verset din Noul Testament despre îndreptăţirea prin credinţă. În acest verset sunt trei elemente strălucitoare care ne învaţă că îndreptăţirea este prin credinţă şi nimic altceva decât credinţă. Citiţi împreună cu mine: "pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire."

Remarcaţi aceste trei elemente care semnalează că îndreptăţirea este numai prin credinţă.

1. "Celui ce nu lucrează"

Mai întâi, spune el, "Celui ce nu lucrează." Aici este un portret al momentului îndreptăţirii. Acest moment ar putea avea loc pentru tine în dimineaţa aceasta, pentru că nu este un proces lung (aşa cum este sfinţirea). Îndreptăţirea este un verdict dat de Dumnezeu într-un moment: nevinovat, achitat, acceptat, iertat. Şi Pavel spune că se întâmplă celui ce "nu lucrează"! Aceasta înseamnă că vine numai prin credinţă.

2. Dumnezeu îl socoteşte neprihănit pe "păcătos"

Al doilea element care ne semnalează că îndreptăţirea este numai prin credinţă este cuvântul "păcătos." După ce Pavel spune, "Celui ce nu lucrează," el spune, "ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit." Lucrul acesta este absolut şocant. Pune pe jar toate sentimentele noastre justiţiare (vezi Exodul 23:7; Proverbe 17:15). Ne face să strigăm, "Cum se poate aşa ceva?" Şi răspunsul este desigur, că "Hristos a murit pentru cei păcătoşi" (Romani 5:6). Dumnezeu îi poate socoti neprihăniţi pe cei păcătoşi pentru că Fiul Lui a murit pentru cei păcătoşi.

Scopul cuvântului "păcătos" (neevlavios – traducere din limba engleză, n.tr.) de aici este să sublinieze faptul că nu credinţa este neprihănirea noastră. Credinţa crede în Cel care-l socoteşte neprihănit pe cel păcătos. Atunci când se naşte credinţa, noi suntem încă păcătoşi. Credinţa va începe să învingă păcătoşenia noastră. Dar la începutul vieţii creştine – atunci când are loc îndreptăţirea – noi toţi suntem păcătoşi, neevlavioşi. Faptele evlavioase nu încep să aibă un rol în vieţile noastre până când nu suntem îndreptăţiţi, până când nu suntem socotiţi neprihăniţi. Suntem declaraţi neprihăniţi numai prin credinţă, în timp ce suntem încă păcătoşi. Şi aceasta este singura cale prin care oricare dintre noi putem avea nădejde că Dumnezeu este de partea noastră astfel încât să putem avansa în lupta împotriva păcătoşeniei. El este de partea noastră. Şi dacă Dumnezeu este de partea noastră, cine poate sta împotriva noastră?

3. "Credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire"

În cele din urmă, al treilea element care semnalează că îndreptăţirea este numai prin credinţă este ultima frază din versetul 5, "credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire." Nu faptele lui, nu dragostea lui sau nici măcar roada credinţei lui, ci credinţa lui – numai credinţa lui – îi este socotită ca neprihănire.

Crede în Cel Care-l Socoteşte Neprihănit pe cel Păcătos

Deci iată-ne aici în această dimineaţă ca şi păcătoşi pe marginea iadului – nu o simplă condiţie auto-impusă de separare, ci o sentinţă de condamnare impusă de Dumnezeu. Cum vom scăpa? Cum să ne împăcăm cu Dumnezeu, cum să fim iertaţi, achitaţi, socotiţi neprihăniţi în prezenţa Sa mai degrabă decât vinovaţi şi nelegiuiţi? Răspuns: Încrezându-ne în Cel care-l socoteşte neprihănit pe cel păcătos.

Hristos a murit ca să plătească datoria noastră. Hristos a trăit pentru a ne procura neprihănirea. Atunci când disperarăm datorită stării noastre şi ne încredem în Dumnezeu care-l îndreptăţeşte pe păcătos, Dumnezeu socoteşte păcatul nostru ca fiind pedepsit pe cruce, şi tot El socoteşte neprihănirea lui Hristos ca fiind a noastră.

Vrei să fii împăcat cu Dumnezeu? Vrei să ai sub picioarele tale o temelie fermă de nezdruncinat pentru viaţă şi veşnicie? Vrei pacea care întrece orice pricepere? Încrede-te în Cel care-l socoteşte neprihănit pe cel păcătos.


© Desiring God
Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.

Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in physical form, in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For posting online, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. For videos, please embed from the original source. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org