Firea a fost Supusă Deşertăciunii, cu Nădejde - Partea 1

Romani 8:18-25

“Eu socotesc că suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. 19 De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, 21 că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. 22 Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. 23 Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem dele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. 24 Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? 25 Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.”

Săptămâna trecută am privit în versetul 17 la moştenirea copiilor lui Dumnezeu. Dacă l-ai primit pe Isus Hristos ca pe Domnul tău, Mântuitorul tău şi Comoara ta, atunci Dumnezeu ţi-a dat dreptul să te numeşti copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Iar dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, Pavel ne spune că suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu împreună cu Hristos, dacă suferim într-adevăr cu El ca să putem fi şi proslăviţi împreună cu El.

Am văzut că moştenirea noastră include lumea cu tot ce este în ea. Şi, mai presus de toate, am văzut că moştenirea noastră Îl include pentru fericirea noastră veşnică pe Dumnezeu Însuşi. Am mai văzut că moştenirea noastră include şi proslăvirea noastră. Iar proslăvirea aceasta nu este ataşată de moştenire ca un al treilea beneficiu, ci este baza abilităţii noastre de a ne bucura de restul moştenirii. Dacă am ramâne în starea fizică, sufletească şi spirituală în care ne găsim în prezent, capacitatea noastră de a ne bucura de cerurile noi, de pământul nou şi de Dumnezeu, ar fi de compătimit. Aşa că Dumnezeu ne promite nu numai o moştenire de neegalat, ci şi capacităţi noi şi vaste pentru ca să ne putem bucura de moştenire pentru toată veşnicia. Aceasta înseamnă să fim proslăviţi: Trebuie să avem capacităţi slăvite ca să ne putem bucura de o slavă infinită.

În cele din urmă, am văzut că va trebui să suferim împreună cu Hristos pentru a fi moştenitori împreună cu El. „...dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (8 17). Ceea ce citim astăzi în versetul 18 şi în versetele următoare acestuia este faptul că merită să suferim suferinţa aceasta. Aşadar, versetele acestea 18-25 sunt menite să ne ajute să perseverăm în credinţă şi să nu ne pierdem nădejdea, ci să rămânem întăriţi în Hristos prin toate încercările şi necazurile din viaţă. Atunci când suferi nu-ţi pierde nădejdea în Hristos, deoarece suferinţa aceasta merită să fie trăită şi te va călăuzi cu siguranţă în slavă. Acesta este înţelesul şi scopul acestor versete.

Înţelesul acesta este foarte clar exprimat de versetul 18: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi.” Aceasta este ceea ce vrea Pavel să credem cu toată inima. Da, trebuie să crezi adevărul acesta cu toată inima nu numai cu mintea, pentru ca atunci când vor veni suferinţele, adevărul acesta să fi prins deja rădăcini adânci ale convingerii şi nădejdii înlăuntrul tău şi astfel să nu renunţi. Vei fi tentat să spui, „Dacă asta este răsplata pe care o primesc în urma faptului că m-am încrezut în Hristos, am terminat-o cu credinţa în El.” Dacă ispita aceasta nu ar fi fost una reală, Pavel nu ar fi scris acest paragraf. El ne scrie aceste cuvinte ca să ne ajute să nu ne pierdem nădejdea în Hristos atunci când ne vor copleşi necazurile şi durerile acestei lumi.

Aşadar vă rog să ascultaţi cu atenţie. Dacă nu aţi avut încă parte de multă suferinţă, va veni şi rândul vostru. Iar Dumnezeu a inspirat această parte din Scriptură tocmai ca să vă pregătească să luptaţi lupta credinţei şi să nu fiţi doborâţi de disperare sau de necredinţă.

Deci cum procedează Pavel ca să mărească credinţa şi să ne întărească nădejdea prin aceste versete, astfel încât să nu fim clătinaţi de suferinţa prin care trebuie să trecem?

Suferinţa noastră în contextul global

Pavel face un lucru remarcabil: pune suferinţa noastră într-un context global. Şi spun că lucrul acesta este remarcabil deoarece dacă am căuta să obţinem ajutor în suferinţă, probabil că nu acesta ar fi modul în care am căuta eliberarea de suferinţă sau tăria de a îndura suferinţa. Însă trebuie să învăţăm de la Dumnezeu şi nu să-I dictăm noi Lui. Lucrul cu privire la suferinţa noastră pe care trebuie să-l învăţăm, pentru ca să-l putem spune împreună cu Pavel, este acesta: merită să suferim şi puteam îndura suferinţa.

Sunt trei feluri în care Pavel pune suferinţa noastră într-un context global. Le vom lua pe rând. Aceasta este ceea vom face astăzi, ca apoi, data viitoare să ne uităm la acelaşi text, dar din perspectiva nădejdii de neegalat pe care Pavel ne-o revelează de şase ori în acest text. Acum însă, să privim la modul cum ne ajută Pavel în suferinţele noastre, punându-le într-un context global.

1. Întreaga creaţie suspină

Mai întâi, Pavel ne arată că întrega creaţie suspină, este frustrată, nemulţumită, coruptă, şi suferă. O spune de trei ori în trei feluri diferite. Versetul 22: „...ştim că până în ziua de azi toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.” “Întreaga fire” suspină. Cu alte cuvinte, atunci când suferi să nu crezi că numai tu eşti în situaţia aceasta. Suspinele tale fac parte din suspinele pe care le experimentează întreaga creaţie.

Versetul 21: „Firea [creaţia – în limba engleză, n.tr.]... va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Observaţi că firea (creaţia) este sub robia stricăciunii. Suspinele şi suferinţele tale fac parte din robia universală a stricăciunii. Suferinţa ta nu este doar una personală. Există o explicaţie mult mai mare a suferinţei tale. Ea este doar o parte a suferinţei globale. Există în lume o degradare, o ruină, o decădere, o pierzare. Există ceva care nu merge, ceva dăunător, şi care te caracterizează nu numai pe tine, ci caracterizează lumea întreagă. Să nu priveşti la suferinţa ta ca la ceva care are de-a face numai cu ceva ce tu ai făcut.

Versetul 20: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă...” Observaţi că firea (creaţia) este supusă deşertăciunii. Nu doar omenirea, şi nu doar tu.

Aşadar primul lucru pe care îl face Pavel ca să pună suferinţa noastră într-un context global şi să ne dea perspectivă şi să ne ajute să îndurăm suferinţa noastră, este să ne arate că toată natura este implicată în această suferinţă pe care trebuie să o îndurăm pentru ca să fim moştenitori împreună cu Hristos.

2. Întreaga Istorie este Inclusă - de la căderea în păcat până la venirea lui Hristos

În al doilea rând, Pavel ne arată că toată suferinţa aceasta este istorică şi nu doar momentară. Cu alte cuvinte, nu cuprinde numai întreaga natură, ci include şi întreaga noastră istorie prezentă – la care Pavel se referă în versetul 18 folosind expresia „vremea de acum.” „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.”

Puteţi vedea dimensiunea aceasta istorică a suferinţei noastre în referinţele la timp pe care le face Pavel pe parcursul întregului paragraf. De exemplu: vers.20: „firea a fost supusă deşertăciunii” – acesta un eveniment istoric care a avut loc în trecutul îndepărtat. Apoi versetul 21: „ea va fi izbăvită din robia stricăciunii” – acesta este punctul final al suferinţei, care va avea loc în viitor. Aşadar întreaga istorie este parte a acestei suferinţe şi acestor suspine cuprinse între trecutul îndepărtat şi viitorul nedefinit. Ca urmare să nu crezi că doar tu, familia ta, sau perioada de timp în care trăiţi, aveţi parte de suferinţă. Aceste suspine şi această corupţie şi deşertăciune au existat în lume de la începutul istoriei şi vor rămâne în lume până la revenirea lui Isus.

Ar fi mai bine însă ca atunci când vorbim de această perioadă de timp să folosim expresia “aproape întreaga” istorie. Deoarece al treilea fel în care Pavel ne arată dimensiunea globală a suferinţei noastre este prin a ne îndrepta atenţia asupra faptului că suferinţa noastră a avut un început, iar acest început nu este doar unul firesc, ci unul judiciar.

Iată ce vreau să spun. Să privim la versetul 20: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejde însă.” Aici este începutul deşertăciunii, corupţiei şi suspinelor creaţiei. La ce se referă Pavel? Nu scăpaţi din vedere lucrul acesta, deoarece este punctul cel mai important de până acum.

Pavel se referă aici la acţiunea prin care Dumnezeu a supus creaţia (firea) deşertăciunii şi corupţiei. Cum ştim că Pavel se referă aici la Dumnezeu? Cum ştim că nu se referă la Adam şi păcatul lui, sau la Satan şi ispitirea lui Adam şi Eva? Ştim că se referă la Dumnezeu datorită cuvintelor pe care le foloseşte la sfârşitul versetului 20: „cu nădejde însă.” Creaţia a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejde. Adam nu a supus-o deşertăciunii cu nădejde. Satan nu a supus-o deşertăciunii cu nădejde. Satan nu a avut un plan pentru revelarea la vremea potrivită a copiilor lui Dumnezeu.

Persoana la care se referă versetul 20 este Dumnezeu: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejde însă.” Cu alte cuvinte Pavel se referă aici la acelaşi lucru la care se referă în Romani 5:12: „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.” În momentul în care Adam a păcătuit, moartea şi suferinţa şi deşertăciunea au intrat în lume. De ce? Pentru că Dumnezeu a spus că se va întâmpla astfel. Mănâncă din pomul acela şi vei muri.

3. Creaţia este supusă deşertăciunii printr-o sentinţă juridică, nu doar printr-o sentinţă firească

Ceea ce ne conduce la un adevăr mare şi nespus de important: deşertăciunea, corupţia şi suspinele creaţiei sunt judiciare, nu doar fireşti. Acestea sunt un decret divin şi juridic, şi nu doar unul firesc. Dumnezeu a decretat deşertăciunea şi corupţia şi gemetele lumii acesteia ca răspuns la păcat. Este un decret judiciar, nu doar o consecinţă firească.

A doua lege a termodinamicii, numită şi “legea entropiei” – care spune că universal merge în jos pe drumul ruinei, că are o tendinţă internă prezentă îndreptată înspre dezordine – nu este doar un act natural, firesc, sau un accident. Este o parte a decretului lui Dumnezeu. Începând de la căderea omului în păcat, deşertăciunea este parte integrantă a universului.

Este uimitor cât de mulţi creştini încearcă cu disperare să-L scoată pe Dumnezeu din ecuaţia suferinţei de pe pământ, încât sunt gata să devină “deişti” doar ca să-L ţină pe Dumnezeu afară din ecuaţia aceasta. Deistul este acela care crede că universul a fost creat de Dumnezeu şi apoi a fost lăsat deoparte ca un ceas care ticăie de unul singur fără nicio intervenţie divină. Deiştii explică toate lucrurile prin legi naturale, şi nu prin decrete divine.

Sfinţii lui Dumnezeu nu au găsit nicio consolare în această perspectivă, deoarece nu este o perspectivă biblică. Perspectiva biblică ne este dată în versetul 20: „Firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejde însă.” Situaţia mizerabilă în care se găseşte lumea de astăzi – deşertăciunea, corupţia şi suspinele – se datorează decretului judecătoresc al lui Dumnezeu ca răspuns la păcat.

Înţelesul situaţiei mizerabile: păcatul este îngrozitor

Deaceea, înţelesul întregii situaţii mizerabile în care se găseşte lumea este acela că păcatul este un lucru îngrozitor. Întregul rău din lumea naturală este o expresie a ororii răului moral. Dacă vezi în lumea aceasta o suferinţă care este nespus de îngrozitoare, să te cutremuri gândindu-te cât de îngrozitor este păcatul îndreptat împotriva unui Dumnezeu infinit de sfânt. Înţelesul deşertăciunii, corupţiei şi înţelesul suspinelor noastre este că păcatul este nespus de îngrozitor, de cumplit şi de respingător.

Dacă nu înţelegi sfinţenia infinită a lui Dumnezeu şi cât de scandalos este păcatul îndreptat împotriva acestui Dumnezeu, vei percepe inevitabil deşertăciunea şi suferinţa din univers ca pe o reacţie exagerată. Dar de fapt, scopul deşertăciunii, mizeriei, corupţiei, suspinelor noastre este să ne înveţe cât de orific este păcatul şi cât de preţioasă este răscumpărarea şi nădejdea.

Aşadar, daţi-mi voie să recapitulez ce am văzut în textul de astăzi şi să relaţionez lucrurile învăţate la suferinţa noastră personală. Pavel pune suferinţele noastre într-un context global, în trei feluri:

  • În primul rând, ne arată că deşertăciunea şi corupţia şi suspinele lumii sunt decretul judecătoresc al lui Dumnezeu şi nu doar o lege a naturii. Dumnezeu a supus creaţia la deşertăciune.

  • În al doilea rând, ne arată că această supunere include toată istoria de la creaţie până la venirea lui Hristos. Nu este nicio perioadă din istorie care a scăpat sau va scăpa de sub acest decret al deşertăciunii. Însă aceasta este o supunere temporară. A avut un început (versetul 20) şi va vea un sfârşit (versetul 21 – „va fi izbăvită din robia stricăciunii”).

  • În al treilea rând, el ne arată că întreaga creaţie, nu numai o parte a ei, este supusă deşertăciunii. Versetul 22: „Toată firea suspină.”

Pavel ne prezintă tot acest context pentru că vrea să ne ajute să înţelegem situaţia în care ne găsim şi vrea să îndurăm suferinţele cu credinţă şi nădejde. Săptămâna viitoare ne vom concentra atenţia asupra nădejdii. Însă acum, în încheiere, observaţi scopul personal al acestei viziuni globale a suferinţei. Versetul 23 aduce suferinţa la nivelul situaţiei noastre personale. „Şi nu numai ea (adică nu numai firea întreagă geme şi suspină) ci şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi...”

Mă opresc aici. Ştiu că următoarele cuvinte sunt pline de nădejde. Ne vom bucura săptămâna viitoare de acele cuvinte. Săptămâna aceasta însă, să ne lăsăm ajutaţi de realismul lui Pavel cu privire la situaţia noastră prezentă: Şi noi suspinăm. Vedeţi ce ne arată viziunea aceasta globală? Ne arată că şi noi facem parte din ea – chiar şi noi cei care avem parte de moştenirea noastră, chiar şi noi cei care avem un Dumnezeu suveran care lucrează toate lucrurile spre binele nostru, chiar şi noi cei care suntem mireasa lui Hristos, chiar şi noi cei pentru care Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu. Da, chiar şi noi suspinăm sub blestemul creaţiei.

Nu fi exagerat în personalizarea suferinţei proprii

Cu alte cuvinte, nu exagera în personalizarea suferinţei tale. Nu trage concluzia că suferinţa ta este o pedeapsă anume sau rezultatul unui păcat anume. Cercetează-ţ inima atunci când treci prin suferinţă. Dă-i voie suferinţei să te facă serios, vigilent şismerit. Însă nu adăuga durere la durere fără să fie nevoie. Întreaga creaţie suspină. Este un decret general divin pronunţat asupra întregii lumi. Iar Pavel arată că până şi copiii preţioşi ai lui Dumnezeu trebuie să sufere împreună cu Hristos în lumea aceasta.

Deci să ne smerim şi să ne luăm partea de suferinţă cu răbdare şi nădejde. Deoarece socotim împreună cu Pavel că suferinţele din vremea de acum nu se compară cu slava care ne va fi descoperită.

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For Internet posting, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org