Plăcerea lui Dumnezeu pentru rugăciunile celor fără prihană

„Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, dar rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută” .

Săptămâna trecută am trecut de punctul critic din seria despre Plăcerile lui Dumnezeu. Până atunci ne-am concentrat asupra plăcerilor lui Dumnezeu pentru propriile Sale perfecţiuni, propriile Sale lucrări ale creaţiei şi providenţei. Am pus în evidenţă autosuficienţa Sa, revăsarea Sa abundentă de bucurie şi suveranitatea Sa lipsită de forţare, constrângere, mită sau şantaj.

Cea mai importantă întrebare practică

Săptămâna trecută am început să ne gândim ce fel de răspunsuri umane ar da plăcere lui Dumnezeu. Din punct de vedere practic, aceasta pare să fie cea mai importantă întrebare: Cum pot eu, ca păcătos, să-I fiu plăcut lui Dumnezeu? Ce pot să fac sau ce pot să fiu eu pentru ca Dumnezeu să aibă plăcere pentru mine?

Dacă nu ar fi nicio cale prin care să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu

Presupun că, chiar dacă Dumnezeu mi-ar permite accesul în rai ca o persoană total neplăcută pentru El, nu ar fi rai ci iad. Cum am putea accepta să trăim în prezenţa lui Dumnezeu dacă El doar S-ar întoarce de la noi cu scârbă şi nu Şi-ar găsi deloc plăcere când se uită la noi?

Pavel spune în 2 Corinteni 5:9 că, fie dacă este în ceruri, fie pe pământ, el are ca scop să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Ar fi o veşnicie de suferinţă dacă nu ar exista nicio cale prin care noi să-I putem răspunde unui Dumnezeu Sfânt în aşa fel încât să-I placă şi să-L bucure.

De ce să petrecem aşa mult timp cu plăcerea lui Dumnezeu pentru Sine?

Cineva ar putea întreba: dacă aceasta este cea mai importantă întrebare practică, de ce ai petrecut şapte săptămâni vorbind despre plăcerea lui Dumnezeu pentru Sine în loc să treci direct la chestiunea practică, despre cum putem noi să fim plăcuţi inimii lui Dumnezeu?

Răspunsul este că imaginea lui Dumnezeu expusă în aceste şapte mesaje este temelia nădejdii mele, că eu - chiar pacătos fiind - pot să-I fac plăcere lui Dumnezeu. Şi o nădejde ca aceasta necesită o temelie adâncă! Modul în care Îl percepi pe Dumnezeu  va determina mentalitatea ta despre cum poţi să-I fii plăcut lui Dumnezeu. Modul în care o persoană decide să încerce să-I placă lui Dumnezeu este cea mai importantă decizie pe care o persoană o poate face.

Dacă descoperi (cum au descoperit fariseii) că ţi-ai dedicat întreaga viaţă încercând să-I faci plăcere lui Dumnezeu, dar în tot timpul tu ai făcut lucruri care din punctul lui Dumnezeu de vedere sunt ticăloşii? Cineva ar putea spune: nu cred că este posibil; Dumnezeu nu ar respinge o persoană ca aceasta.Vezi ce a făcut această persoană? Şi-a întemeiat convingerea pe concepţia sa despre cum este Dumnezeu. Tocmai de aceea trebuie să începem cu caracterul lui Dumnezeu. Din această cauză am fost nevoiţi să începem cu plăcerile lui Dumnezeu pentru Sine.

Temelia nădejdii pentru păcătoşi descurajaţi

Ceea ce am văzut în aceste mesaje a fost că Dumnezeu nu are nicio nevoie pe care i-aş poutea-o satisface eu. Dumnezeu nu are defecte pe care eu aş putea să I le completez. El este desăvârşit în Sine Însuşi. El Îşi revarsă bucuria în părtăşia din sânul Sfintei Treimi. Urmarea acestui fapt e că Dumnezeu este un izvor de munte nu un bazin cu apă. Un izvor de munte se auto-aprovizionează, se revarsă constant şi îşi completează lipsurile . Un bazin cu apă are nevoie să fie umplut de o pompă sau de un lanţ de oameni cu găleţi. Deci onorezi un izvor bând apă din el, nu ducând apă din munte şi depozitând în el. Şi cum Dumnezeu este aşa, nu suntem surprinşi să învăţăm din Scriptură - şi credinţa noastră este întărită pentru a se păstra solidă şi stabilă - că mijlocul prin care putem să-I plăcem lui Dumnezeu este să venim la El pentru a primi şi nu pentru a da, pentru a bea şi nu pentru a aduce apă.

Nădejdea mea ca păcătos descurajat care trăieşte într-un pustiu al  nedreptăţii atârnă de acest adevăr biblic: că Dumnezeu este acel Dumnezeu care Îşi va găsi plăcerea pentru un singur lucru ce eu I-l pot oferi – setea mea. De aceea îmi sunt atât de dragi libertatea suverană şi autosuficienţa lui Dumnezeu: ele sunt temelia nădejdii mele că Dumnezeu se bucură nu de  ingeniozitatea lanţurilor de oameni cu găleţi, ci de aplecarea păcătoşilor distruşi pentru a bea din fântâna harului.

Sau cum am spus săptămâna trecută,

 „Nu de puterea calului Se bucură El, nu-Şi găseşte plăcerea în picioarele omului.
Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”

Cu alte cuvinte, această veste nespus de bună pentru păcătoşii neputincioşi - că Dumnezeu se bucură nu când Îi oferim tăria noastră, ci când nădăjduim în puterea Lui - această veste bună, pe care eu am nevoie disperată să aud din nou şi din nou, este ferm întemeiată pe imaginea lui Dumnezeu ca suveran, autosuficient şi liber. Motivul pentru care nu am sărit direct la întrebarea practică despre cum putem noi să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu are două părţi :

  1. încercările noastre de a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu devin aproape sigur autoîndreptăţiri şi legaliste dacă noi nu am văzut această imagine a lui Dumnezeu;
  2.  nădejdea noastră în revărsarea harului lui Dumnezeu pur şi simplu nu s-ar menţine fără o temelie adâncă în doctrina despre Dumnezeu. 

Rugăciunea ca mijloc de satisfacere a setei noastre

Astăzi ne uităm la un text care dezvoltă vestea bună despre răspunsurile oamenilor în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. Poţi spune că textul de azi este aplicaţia specifică sau ducerea la capăt a celui de săptămâna trecută. Textul este Proverbe 15:8 :

„Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, dar rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută.”

Nădejdea mea este că rezultatul acestui mesaj nu va fi doar să te simţi încurajat pentru a te ruga, ci în special să fie reconfirmat caracterul lui Dumnezeu de fântână cu har gratuit - că Dumnezeu este Acel Dumnezeu care se bucură cel mai mult nu în a avea dorinţe ci în a întâmpina nevoi .

Rugăciunea este plăcerea Lui pentru că ea arată starea noastră de sărăcie şi bogăţia harului Său. Rugăciunea este acea tranzacţie minunată în care bogăţia Slavei lui Dumnezeu este intensificată şi dorinţele sufletului nostru sunt satisfăcute. De aceea Dumnezeu găseşte plăcere pentru rugăciunile celor neprihăniţi.

Acum haideţi să medităm la Proverbe15: 8, punându-ne câteva întrebări şi cercetând de ce lui Dumnezeu  Îi este scârbă de jertfele celor răi şi Îi sunt plăcute rugăciunile celor fără prihană.

Cum poate fi jertfa o scârbă înaintea lui Dumnezeu?

Prima mea întrebare este aceasta: cum poate ceva bun ca o jerfă pentru Dumnezeu, pe care Dumnezeu a hotărât-o în cartea Levitic, să devină o scârbă înaintea Domnului? Prima jumătate a textului nostru spune „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului.

Focalizarea lui Dumnezeu pe starea inimii

Răspunsul pare să fie că o faptă, care este bună în ea însăşi, poate să devină neplăcută pentru Dumnezeu când este făcută cu o atitudine interioară greşită. O acţiune faptă exterioară, care nouă ni se pare evlavioasă, poate să arate oribil în ochii lui Dumnezeu pentru că  ea vine dintr-o inimă nepotrivită. Pare să fie implicat aici un principiu care ar suna în felul următor: frumuseţea unei fapte corespunde frumuseţii interioare şi urâţenia unei fapte corespunde urâţeniei interioare.

Întrucât Dumnezeu se uită întotdeauna în inimă (1 Samuel 16: 7), vede întotdeauna faptele noastre exterioare nu aşa cum le vede omul, ci ca o extensie a ceea ce El vede în interior. Fie că faptele noastre sunt imorale precum furtul şi adulterul, fie că faptele noastre sunt morale  precum frecventarea unei biserici sau munca în folosul comunităţii, ambele vor fi o scârbă în ochii lui Dumnezeu dacă inima nu este curată.

Pavel ne învaţă acelaşi lucru când zice în Romani 14:23 „Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.” Şi Evrei 11:6 învaţă aceasta , „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!”De fapt, în Evrei 11:4, adevărata controversă a jerfelor este direcţionată către ceea ce avem în Proverbe 15:8 şi anume de ce jertfa lui Abel a fost acceptată de Dumnezeu iar a lui Cain nu a fost. Motivul este că jertfa lui Abel a fost adusă prin credinţă, dar a lui Cain nu a fost; şi fără credinţă o jertfă nu este plăcută lui Dumnezeu; este o scârbă.

Deci dau un răspuns la prima noastră întrebare spunând că motivul pentru care o faptă bună (precum jertfa) poate să fie o scârbă înaintea lui Dumnezeu este că o faptă e văzută de Dumnezeu ca o desăvârşire [consecinţă] sau o extensie a stării inimii noastre. Dacă inima este rea, faptele pe care le săvârşeşte, indiferent cât de evlavioase sau morale sunt, reprezintă o scârbă înaintea lui Dumnezeu.  

O posibilă obiecţie

Există o posibilă obiecţie la aceasta. Cineva ar putea spune  că atunci când citeşti profeţii precum Isaia şi Amos, motivul pentru care Dumnezeu urăşte jertfele şi rugăciunile celor răi nu este starea lor interioară, ci comportamentul lor exterior când nu sunt în Templu.

De exemplu, în Isaia 1:13 profetul spune „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!” Apoi în versetul 15 (la sfârşit) şi 16, Isaia spune de ce Dumnezeu este atât de nemulţumit de închinarea poporului Său: „căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!

Deci lui Dumnezeu nu Îi este scârbă de jertfele celor răi doar pentru că El urăşte caracterul schimbător al celui care este fără scrupule în timpul săptămânii şi evlavios duminica?

Problema cu această obiecţie este că nu ajunge în centrul chestiunii. Da, Dumnezeu urăşte caracterul schimbător. Dar, când un păcătos vine la Dumnezeu şi aduce o jertfă cu o inimă plină de pocăinţă, jertfa sa este acceptată. Acesta este întregul scop al jertfei pentru vină. O persoană care a păcătuit în timpul săptămânii poate fi acceptată prin jertfa sa când aceasta este însoţită de o inimă care se pocăieşte.

Deci Isaia spune de fapt că motivul pentru care Dumnezeu urăşte jertfele celor nedrepţi este pentru că ei vin înaintea Domnului cu inimi ce nu sunt zdrobite pentru păcatul lor şi fără o adevărată dorinţă de a primi iertare. Din cauza acestei stări de încăpăţânare şi lipsă de pocăinţă a inimii, jertfele lor sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu.

Consider că aceasta este concluzia: jertfele celor răi sunt o scârbă pentru că Dumnezeu vede toate faptele noastre ca extensie şi consecinţă a inimii; unde inima este rea şi acţiunea noastră este rea indiferent dacă este lumească sau evlavioasă.

Ce este o inimă fără prihană?

Deci a doua mea întrebare e: care este esenţa stării proaste a acestei inimi? Sau mai important, care este opusul acestei inimi? Ce determină o persoană să fie fără prihană în inimă în loc să fie rea, astfel încât rugăciunile sale să placă lui Dumnezeu în loc să fie o scârbă înaintea Sa. Voi menţiona doar două caracteristici ale inimii fără prihană.

Inima care se teme de Cuvântului Domnului

Prima trăsătură a  inimii fără prihană este aceea că se teme de Cuvântul Domnului. Observăm aceasta din Isaia 66, care vorbeşte despre exact aceeaşi problemă a unora care se închină într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi a unora care se închină într-un mod neplăcut. Versetul 3 îl descrie pe cel rău care îşi aduce jertfa. Spune: „Cine junghie un bou ca jertfă, nu este mai bun decât cel ce ucide un om; cine jertfeşte un miel este ca cel ce ar rupe gâtul unui câine.” Cu alte cuvinte, jertfele lor sunt o scârbă.

De ce? Versetul 4 spune: „când am chemat Eu, n-au răspuns, şi când am vorbit Eu, n-au ascultat”. Jertfele lor au fost urâciuni înaintea lui Dumnezeu pentru că oamenii nu vroiau să asculte de glasul Său.

Dar cum rămâne cu cei ale căror rugăciuni au fost auzite de Dumnezeu? Versetul 2 spune: Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu.” Deci eu deduc de aici că prima caracteristică a celui neprihănit, ale cărui rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu, este că el se teme de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt oamenii la care se va uita Domnul.

Deci rugăciunea celui neprihănit care Îi este plăcută lui Dumnezeu vine dintr-o inimă care la început se simte nejustificată în prezenţa lui Dumnezeu. Îi este teamă precum lui Iosia când a auzit citindu-se din legea lui Dumnezeu, pentru că se simţea atât de departe de idealul lui Dumezeu, atât de vulnerabil judecăţii Sale, atât de neajutorat şi plin de regrete pentru eşecurile lui. 

Exact aceasta a spus David în Psalmul 51:17 : „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

Ceea ce a spus Domnul (lui Solomon în 2 Cronici 7:14) este primul lucru ce face ca o rugăciune să fie acceptată de Dumnezeu: „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate dela căile lui rele, -îl voi asculta din ceruri.

Deci prima caracteristică a inimii fără prihană ale cărei rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu este zdrobirea, pocăinţa, smerenia, frica. Cu alte cuvinte, ceea ce face o inimă fără prihană şi ceea ce face rugăciunile plăcute lui Dumnezeu  este conştientizarea nevoii nostre disperate de milă.

Inima care se încrede în mila lui Dumnezeu

Celălalt lucru care caracterizează inima fără prihană este credinţa în  plăcerea şi puterea lui Dumnezeu de a arăta milă. Psalmul 4:5 spune: „Aduceţi jertfe neprihănite, şi încredeţi-vă în Domnul.” Consider că aceasta înseamnă că o parte esenţială a inimii fără prihană ale cărei jertfe nu sunt urâciuni înaintea lui Dumnezeu este încrederea.

Am putea face uşor greşala să credem că atunci când Vechiul Testament vorbeşte despre „cel fără prihană” sau „drept”, nu se poate referi la noi pentru că noi încă suntem păcătoşi. Dar cel drept şi cel fără prihană nu sunt perfecţi. Ei sunt persoane care îşi mărturisesc păcatul, îl urăsc şi se încred în Dumnezeu pentru iertare şi ajutor.

Unul din cele mai bune locuri în care vedem asta este  Psalmul 32 care începe: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit!” Deci psalmul este despre păcătoşi iertaţi, nu despre oameni perfecţi. Apoi la sfârşit, îl deosebeşte pe cel rău de cel drept şi fără prihană. Care este diferenţa? Versetele 10-11:

„De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul, este înconjurat cu îndurarea Lui.  Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!”

Versetul 10 îl compară pe cel rău cu cel ce se încrede în Domnul. Apoi versetul 11 îi numeşte pe astfel de oameni drepţi şi fără prihană în inimă. Cuvântul pentru „fără prihană” este acelaşi cuvânt folosit în Proverbe 15:8.

Deci deduc că există cel puţin aceste două trăsături esenţiale ale unei inimi fără prihană. Prima, teama de Cuvântul lui Dumnezeu. Se simte nesigur, neputincios şi are o nevoie disperată de milă. Apoi,a doua trăsătură este că se încrede în mila lui Dumnezeu de a ierta, de a ajuta şi de a salva.

De ce are plăcere Dumnezeu pentru rugăciunile celor fără prihană?

De ce, dar, Dumnezeu are plăcere pentru rugăciunile celor fără prihană? El se bucură de rugăciunile lor din acelaşi motiv pentru care Îi este scârbă de jertfele celor răi-pentru că rugăciunile celor fără prihană sunt extensia şi desăvârşirea inimii. Dar, spre deosebire de inima celui rău, inima celui fără prihană slăveşte puterea şi harul lui Dumnezeu.

Rugăciunea celui fără prihană este o plăcere pentru Dumnezeu pentru că exprimă acele sentimente ale inimii care atrag atenţia asupra atotsuficienţei lui Dumnezeu.

Deci textul din săptămâna aceasta ne duce cu un pas înainte de cel din săptămâna trecută. Săptămâna trecută am văzut în Psalmul 147:11 că „Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”Astăzi vedem că Domnul are plăcere pentru cei care îşi exprimă această nădejde. Motivul pentru care nădejdea noastră este plăcută lui Dumnezeu reprezintă faptul că arată cum toată bucuria noastră vine din bogăţia harului Său. Şi motivul pentru care rugăciunile noastre Îi sunt plăcute lui Dumnezeu este pentru că ele exprimă  această nădejde care-L slăveşte pe Dumnezeu.

Este un lucru mai de preţ decât toate cuvintele-mai ales în ceasul morţii - că avem un Dumezeu a cărui natură este în aşa fel încât ceea ce Îi face plăcere nu este munca noastră pentru El ci nevoia noastră de El.

În încheiere, o chemare a Evangheliei

Voi încheia cu această chemare a Evangheliei: Slăveşte-L pe Dumnezeul care te-a creat! Bucură inima Dumezeului care te iubeşte! Cum? Apropie-te prin rugăciune de tronul harului, închină-te în faţa autorităţii  Sale măreţe şi stând pe genunchi bea din râul cu apa vieţii ce curge din tronul lui Dumezeu.(Apocalipsa 22:1)

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For Internet posting, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org