Ce credem noi despre cele cinci puncte ale Calvinismului

Revizuit în Martie 1998

Cuprins

  1. Prefaţă
  2. Informaţii istorice
  3. Depravarea totală
  4. Harul irezistibil
  5. Ispăşirea limitată
  6. Alegerea necondiţionată
  7. Perseverenţa sfinţilor
  8. Mărturii conclusive
  9. O ultimă chemare


1. Prefaţă

Noi Îl iubim pe Dumnezeu. El este măreaţa noastră Comoară şi nimic nu se poate compara cu El. Unul dintre catechismele vechi afirmă: „Dumnezeu este un Spirit, infinit, veşnic şi neschimbător în natura, înţelepciunea, puterea, sfinţenia, dreptatea, bunătatea şi adevărul Său”. Astfel este Acela pe care Îl iubim noi. Iubim întreaga panoramă a perfecţiunii Sale. Să-L cunoaştem şi să fim iubiţi de El este scopul căutării noastre sufleteşti după satisfacţie veşnică. El este infinit, iar acest lucru răspunde tânjirii noastre după plenitudine. El este veşnic, iar acest lucru răspunde tânjirii noastre după permanenţă. El este neschimbător, iar acest lucru răspunde tânjirii noastre după stabilitate şi siguranţă. Nu există nimeni asemenea lui Dumnezeu. Nimic nu se poate compara cu El. Banii, sexul, puterea, popularitatea, cucerirea – nimic nu se poate compara cu Dumnezeu.

Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât vrem să o facem şi mai mult. Cu cât ne hrănim mai mult din părtăşia cu El, cu atât devenim mai flămânzi după o comuniune mai adâncă şi mai bogată. Satisfacţia la cele mai adânci niveluri naşte o tânjire sfântă după vremea când Îl vom iubi chiar cu însăşi puterea Lui. Astfel se roagă Isus pentru noi Tatălui Său: „ ...pentru ca dragostea cu care Tu M-ai iubit pe Mine să fie în ei”. Acesta este lucrul după care tânjim: însăşi dragostea care o are Tatăl pentru Fiul să ne umple, făcându-ne capabili să-L iubim pe Fiul cu însăşi dragostea Tatălui. Atunci frustrările iubirii inadecvate vor înceta.

Da, cu cât Îl cunoaştem şi-L iubim mai mult, şi cu cât ne încredem mai mult în El, cu atât tânjim să-L cunoaştem şi mai mult. Acesta este motivul pentru
care am scris această broşură. Noi tânjim să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne bucurăm în El. Un alt catechism foarte vechi pune întrebarea: „Care este scopul principal al omului?” Şi răspunde: „Scopul principal al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure în El pentru totdeauna”. Credem că modul prin care Îl glorificăm pe Dumnezeu este bucurându-ne în El, fiindcă Dumnezeu este cel mai mult glorificat în noi atunci când noi suntem cei mai împliniţi în El. Dar pentru a ne bucura în El trebuie să Îl cunoaştem. Ne bucurăm văzându-L aşa cum este. Dacă Dumnezeu rămâne o ceaţă vagă, e posibil să fim intrigaţi pentru o scurtă vreme, însă nu vom fi stupefiaţi cu bucurie ca atunci când ceaţa se împrăştie şi ne găsim pe marginea unei prăpăstii colosale.

Experienţa noastră ne spune că o cunoaştere clară a lui Dumnezeu, aşa cum este descris în Biblie, este învăpăierea care susţine focurile afecţiunii pentru Dumnezeu. Şi probabil cel mai important fel de cunoaştere este cunoaşterea lui Dumnezeu în mântuirea omului. Despre acest lucru este vorba în cele cinci puncte ale Calvinismului. Noi nu începem ca nişte calvinişti şi apoi apărăm un sistem, ci ca nişte creştini credincioşi Bibliei, care dorim să punem Biblia deasupra tuturor sistemelor de gândire. Dar, în decursul anilor – a multor ani de strădanie – ne-am adâncit convingerea că cele cinci puncte ale Calvinismului sunt biblice şi, prin urmare, adevărate.

Propria strădanie ne face să fim răbdători cu alţii care încă sunt în proces. Credem că se merită tot efortul depus pentru a înţelege ce ne învaţă Biblia despre Dumnezeu. El este o stâncă puternică într-o lume de nisip mişcător. Să-L cunoaştem în suveranitatea Lui înseamnă să devenim ca un stejar în calea vântului adversităţii şi al confuziei. Şi odată cu această putere avem parte şi de o dulceaţă şi o tandreţe care întrec orice imaginaţie. Leul suveran al lui Iuda este Mielul scump al lui Dumnezeu.

Noi sperăm că veţi fi ajutaţi. Vă rugăm să nu aveţi impresia că trebuie să citiţi această broşură într-o anumită ordine. Mulţi dintre dvs. vor dori să sară peste Introducerea istorică fiindcă aceasta nu este de o relevanţă imediată pentru întrebările biblice. Există o ordine intenţionată pentru citirea acestei broşuri, însă simţiţi-vă liberi să începeţi de acolo de unde aveţi cea mai mare nevoie. Dacă vă va fi de ajutor, atunci veţi fi atraşi să reveniţi şi la restul acesteia. Dacă nu, atunci doar întoarceţi-vă la Biblie şi citiţi-o cu toată puterea dvs. Oricum acolo şi dorim să ajungeţi: să citiţi, să înţelegeţi, să iubiţi, să vă delectaţi şi să asculaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvântul nostru.

Pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile, pentru bucuria tuturor popoarelor,

Pastorul John Piper,
În numele staffului pastoral
Minneapolis
Aprilie 1997

2. Informaţii istorice

Ioan Calvin, faimosul teolog şi pastor al Genevei, a murit în 1564. Alături de Martin Luther în Germania, Ioan Calvin a fost forţa cea mai influentă a Reformei Protestante. Comentariile lui şi Instituţiile religiei creştine încă exercită o influenţă extraordinară asupra Bisericii Creştine din întreaga lume.

Bisericile care au moştenit învăţăturile lui Calvin sunt de regulă numite reformate, în opoziţie cu ramura luterană şi cea episcopală a Reformei. Deşi nu toate bisericile baptiste aderă la teologia reformată, există o tradiţie baptistă semnificativă care a crescut din doctrinele centrale moştenite de la ramura reformată a Reformei şi care încă le preţuieşte.

Controversa dintre Arminianism şi Calvinism a început în Olanda, în prima parte a secolului al XVII-lea. Fondatorul partidei Arminiene a fost Iacob Arminius (1560-1609). El a studiat la Geneva, sub îndrumarea calvinistului strict Theodor Beza şi a devenit profesor de teologie la Universitatea din Leiden în 1603.

Arminius a ajuns treptat să respingă unele învăţături calviniste. Controversa s-a răspândit în toată Olanda, unde Biserica Reformată reprezenta majoritatea zdrobitoare. Arminienii şi-au scris crezul în cinci articole (scrise de Uytenbogaert) şi le-au pus înaintea autorităţilor statale olandeze sub numele de Remonstranţa din 1610, semnată de 46 de preoţi. (Acestea pot fi găsite în Creeds of Christendom [Crezurile creştinismului – n.tr.] de Philip Schaff, vol. 3, pp. 545-547).

Calviniştii au răspuns printr-o contra-remonstranţă. Însă răspunsul oficial al acestora a venit de la Sinodul din Dort, care a fost ţinut de pe 13 noiembrie 1618 până pe 9 mai 1619, cu scopul de a cerceta acele cinci articole. Acolo erau 84 de membri şi 18 comisari laici. Sinodul a scris ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de Canoanele de la Dort. Acestea încă fac parte din mărturisirea de credinţă a Bisericii Reformate din America şi a Bisericii Creştine Reformate. Ele declară cele cinci puncte ale Calvinismului ca răspuns la cele cinci articole ale Remonstranţei Arminiene. (vedeţi Schaff, vol. 3, pp. 581-596).

Deci, aşa-numitele „cinci puncte ale Calvinismului” nu au fost alese de calvinişti ca un rezumat al învăţăturii lor, ci au luat naştere ca răspuns la alegerea arminienilor de a se opune în acele cinci puncte.

Este mult mai important să oferim o poziţie biblică pozitivă acestor cinci puncte decât să ştim forma exactă a controversei iniţiale. Acestea încă se afla în inima teologiei biblice, ele nu sunt lipsite de importanţă. Poziţia noastră faţă de aceste lucruri afectează profund concepţia noastră despre Dumnezeu, om, mântuire, ispăşire, regenerare [naştere din nou – n.tr.], siguranţa mântuirii, închinare şi misiune.

Cândva în cursul anilor, cele cinci puncte au fost rezumate sub acronimul TULIP.1

T – Total depravity (Depravarea totală)
U – Unconditional election (Alegerea necondiţionată)
L – Limited atonement (Ispăşirea limitată)
I – Irresistible grace (Harul irezistibil)
P – Perseverance of the saints (Perseverenţa sfinţilor)

NOTĂ: Noi nu vom urma această ordine în prezentarea noastră. Există o explicaţie bună pentru această ordine tradiţională: începe cu omul care are nevoie de mântuire şi apoi arată, în ordinea în care au loc, paşii pe care Dumnezeu îi face ca să mântuiască pe poporul Lui. El alege, Îl trimite pe Cristos să ispăşească pentru păcatele aleşilor Săi, apoi îl atrage irezistibil pe poporul Său [cei aleşi – n.tr.] la credinţă şi, în cele din urmă, lucrează ca să-l determine să persevereze până la sfârşit în credinţă.

Totuşi, noi am descoperit că oamenii le înţeleg mai uşor dacă urmăm o prezentare bazată pe ordinea în care le experimentăm.

  1. Mai întâi experimentăm depravarea şi nevoia noastră de mântuire.
  2. Apoi experimentăm cum harul irezistibil al lui Dumnezeu ne conduce spre credinţă.
  3. În continuare, ne încredem în suficienţa jertfei ispăşitoare a lui Cristos pentru păcatele noastre.
  4. Mai apoi, descoperim că în spatele lucrării lui Dumnezeu de ispăşire a păcatelor noastre şi în spatele aducerii noastre la credinţă, a fost alegerea Lui necondiţionată.
  5. Iar în cele din urmă, ne bazăm pe harul Lui care ne-a ales, pentru a ne da puterea şi voinţa de a persevera până la sfârşit în credinţă.

Aceasta este ordinea pe care o vom urma în prezentarea noastră.

Noi dorim să spunem ceea ce credem că Scriptura ne învaţă despre aceste cinci puncte. Dorinţa noastră cea mai mare este să-L onorăm pe Dumnezeu înţelegând şi crezând adevărul Său revelat în Scriptură. Suntem deschişi la a ne schimba orice idee care poate fi arătată ca fiind contrară adevărului Scripturii. Nu avem niciun un interes personal în Ioan Calvin însuşi şi am descoperit că unele lucruri pe care el le preda erau greşite. Însă, în general suntem dispuşi să ne lăsăm numiţi calvinişti în aceste cinci puncte, pentru că găsim poziţia calvinistă ca fiind biblică.

Împărtăşim aceleaşi sentimente cu Jonathan Edwards care a spus în prefaţa măreţei sale cărţi The Freedom of the Will [LIBERTATEA VOINŢEI – n.tr]: „Să nu fiu înţeles deloc greşit că mă numesc calvinist de dragul distincţiei: deşi
neg pe-de-a-ntregul o dependenţă de Calvin, sau că cred doctrinele la care ader fiindcă el le-a crezut şi le-a predat; şi nu pot fi acuzat pe bună dreptate că cred în toate lucrurile aşa cum le-a predat el.”

3. Depravarea totală

Când vorbim despre depravarea omului înţelegem condiţia firească a acestuia, în afara oricărui har exercitat de Dumnezeu pentru a-l restrânge sau transforma.

Nu există urmă de îndoială că omul poate face mai mult rău aproapelui său decât îi face deja. Însă, dacă e restrâns din a face mai mult rău din motive care nu vin dintr-o supunere bucuroasă faţă de Dumnezeu, atunci chiar „virtutea” lui este rea în ochii Lui.

Romani 14:23(ESV2) spune: „Orice nu purcede din credinţă, este păcat”. Aceasta este o incriminare radicală a tuturor „virtuţilor” fireşti care nu izvorăsc dintr-o inimă smerită, care se bizuie pe harul lui Dumnezeu.

Condiţia teribilă a inimii omului nu va fi niciodată recunoscută de aceia care o evaluează doar în relaţie cu ceilalţi oameni. Romani 14:23 ne spune clar că depravarea este condiţia noastră în primul rând în relaţie cu Dumnezeu şi numai în al doilea rând în relaţie cu omul. Dacă nu începem de aici, nu vom pricepe niciodată totalitatea depravării noastre fireşti.

Depravarea omului este totală în cel puţin patru sensuri.

Rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală

În afara harului lui Dumnezeu [i.e. în necreştini – n.tr.] nu există nicio plăcere în sfinţenia Lui şi nici o supunere bucuroasă faţă de autoritatea Sa suverană.

Bineînţeles, oamenii total depravaţi pot fi foarte religioşi şi foarte filantropici. Ei se pot ruga, da milostenie şi posti, după cum a spus Isus în Matei 6:1-18. Dar chiar religiunea lor este o rebeliune faţă de drepturile Creatorului lor, dacă nu izvorăşte dintr-o inimă care se încrede, ca un copil, în harul fără plată al lui Dumnezeu. Religia este una dintre căile principale prin care omul îşi ascunde refuzul de a se lepăda de orice încredere în puterile sale şi de a-şi pune toată încrederea în mila nemeritată a lui Dumnezeu (Luca 18:9-14; Coloseni 2:20-23).

Totalitatea rebeliunii noastre este prezentată în Romani 3:9-10 şi 18(ESV): „Am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: ‚Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar; Nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu [...] frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor’ ”.

Afirmaţia că omul în condiţia lui firească Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu este doar un mit. Oamenii Îl caută pe Dumnezeu, dar nu pentru ceea ce este El, ci Îl caută într-un necaz ca unul care-i poate ţine departe de moarte sau care le poate spori plăcerile lor lumeşti. Fără să fie convertit, nimeni nu vine la lumina lui Dumnezeu.

Totuşi, unii vin la lumină. Dar ascultaţi ce spune Ioan 3:20-21 despre ei: „Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu”.

Da, există oameni care vin la lumină – adică aceia ale căror fapte sunt lucrarea lui Dumnezeu. „Făcute în Dumnezeu” înseamnă lucrate de Dumnezeu. În afara acestei lucrări îndurătoare făcute de El, toţi oamenii urăsc lumina Lui şi nu vor veni la El ca să nu li să vădească faptele – aceasta este o rebeliune totală. „Nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu [...] frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor!”

În rebeliunea lui totală, tot ce face omul este păcat

În Romani 14:23 (ESV) Pavel spune: „Tot ce nu purcede din credinţă este păcat”. Prin urmare, dacă toţi oamenii sunt în rebeliune totală, tot ce fac ei este produsul acelei rebeliuni şi nu poate fi ceva ce-L onorează pe Dumnezeu, ci doar o parte din rebeliunea lor păcătoasă. Dacă un rege îi învaţă pe supuşii săi cum să lupte bine, iar, mai apoi aceştia se revoltă împotriva regelui lor şi folosesc tocmai abilităţile pe care le-au învăţat de la el pentru a i se opune, atunci chiar şi aceste abilităţi devin rele.

În acest fel omul face multe lucruri pe care le poate face doar din cauză că este creat după chipul lui Dumnezeu şi care pot fi lăudabile când sunt făcute în serviciul lui Dumnezeu. Însă, în serviciul rebeliunii auto-justificatoare al omului, chiar şi aceste lucruri sunt păcătoase.

În Romani 7:18 Pavel spune: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească”. Aceasta este o mărturisire radicală a adevărului că în rebeliunea noastră nimic din ce gândim sau simţim nu este bun. Totul face parte din rebeliunea noastră. Faptul că Pavel îşi defineşte propria depravarea prin cuvintele „adică în firea mea pământească”, arată că el doreşte să afirme binele oricărui lucru pe care Duhul lui Dumnezeu îl produce în el (Romani 15:18). „Firea pământească” se referă la omul în condiţia lui firească, în afara lucrării Duhului Sfânt. Deci, ceea ce zice Pavel în Romani 7:18 este că în afara lucrării Duhului lui Dumnezeu, tot ce gândim, simţim şi facem nu este bun.

NOTĂ: Recunoaştem că termenul „bun” are o gamă variată de sensuri. Va trebui să-l folosim într-un sens mai restrâns pentru a ne referi la multe fapte ale oamenilor căzuţi, care în raport cu Dumnezeu, de fapt, nu sunt bune.

De exemplu, va trebui să spunem că e un lucru bun faptul că cei mai mulţi necredincioşi nu omoară şi că unii dintre ei fac acte de binefacere. Ceea ce înţelegem noi când numim asemenea fapte „bune” este că acestea se conformează mai mult sau mai puţin cu stilul de viaţă exterior pe care Dumnezeu l-a poruncit în Scriptură.

Totuşi, asemenea conformitate exterioară la voia revelată a lui Dumnezeu nu este neprihănire în raport cu El. Aceasta nu este un rezultat al încrederii în Dumnezeu, nici făcută pentru gloria Lui. Ei nu nădăjduiesc în Dumnezeu pentru a le da resursele, cu toate că El li le oferă pe toate. Nici onoarea Lui nu este slăvită, cu toate că aceasta este voia Lui în toate lucrurile (1 Corinteni 10:31). Prin urmare, chiar şi aceste fapte „bune” fac parte din rebeliunea noastră şi nu sunt „bune” în sensul care contează în cele din urmă – în raport cu Dumnezeu.

Neputinţa omului de a se supune Lui şi de a face bine este totală

Revenind asupra termenului „fire pământească” de mai sus (omul în afara harului lui Dumnezeu3) îl găsim pe Pavel declarând că aceasta este total înrobită de rebeliune. Romani 8:7-8(ESV) spune: „Fiindcă mintea condusă de firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi într-adevăr nici nu poate să se supună; iar cei care sunt pământeşti nu pot să-I placă lui Dumnezeu.”

„Mintea condusă de firea pământească” este mintea omului în care Duhul lui Dumnezeu nu locuieşte („Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” Romani 8:9). Aşadar, omul firesc [pământesc – n.tr.] are o mentalitate care nu se supune şi nici nu poate să se supună lui Dumnezeu. Acesta nu se poate reforma pe sine însuşi.

Efeseni 2:1 spune că creştinii au fost cândva toţi „morţi în greşeli şi în păcate”. Faptul că eram morţi înseamnă că eram incapabili de orice viaţă cu Dumnezeu. Inimile noastre erau ca o piatră faţă de El (Efeseni 4:18; Ezechiel 36:26). Erau oarbe şi incapabile de a vedea slava lui Dumnezeu în Cristos (2 Corinteni 4:4-6). Eram cu totul neputincioşi de a ne reforma pe noi înşine.

Rebeliunea noastră este cu totul vrednică de pedeapsa veşnică

Efeseni 2:3 continuă spunând că în starea noastră de oameni morţi, eram „copii ai mâniei”. Adică, eram sub mânia lui Dumnezeu din cauza corupţiei inimilor noastre, care ne-au făcut să fim la fel de buni ca şi un om mort înaintea Lui.

Realitatea iadului este incriminarea clară a lui Dumnezeu asupra vinei noastre infinite. Dacă corupţia noastră nu merita o pedepsire veşnică, Dumnezeu ar fi nedrept să ne ameninţe cu o pedeapsă atât de severă precum chinul veşnic. Însă, Scripturile ne învaţă că Dumnezeu este drept în condamnarea necredincioşilor la iadul veşnic (2 Tesaloniceni 1:6-9; Matei 5:29b; 10:28; 13:49b; 18:8b; 25:46; Apocalipsa 14:9-11; 20:10). Prin urmare, în măsura în care iadul este o sentinţă totală de condamnare, în aceeaşi măsură trebuie să ne vedem ca fiind total condamnabili în afara harului mântuitor al lui Dumnezeu.

Pe scurt, depravarea totală înseamnă că rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală, tot ce facem în această rebeliune este păcat, neputinţa noastră de a ne supune lui Dumnezeu sau de a ne reforma singuri este totală şi suntem, prin urmare, cu totul vrednici de pedeapsa veşnică.

Este greu să exagerăm importanţa de a recunoaşte faptul că, condiţia noastră este atât de rea. Dacă considerăm că suntem în principiu buni sau chiar mai puţin decât în conflict total cu Dumnezeu, vom înţelege deficitar lucrarea Sa în răscumpărare. Însă, dacă ne plecăm în umilinţă sub acest adevăr teribil al depravării noastre totale, vom fi într-o poziţie din care vom putea vedea şi aprecia gloria şi minunăţia lucrării lui Dumnezeu prezentată în următoarele patru puncte.

4. Harul irezistibil

Doctrina harului irezistibil nu înseamnă că orice influenţă a Duhului Sfânt nu poate fi împotrivită, ci că El poate birui orice împotrivire şi să-Şi facă influenţa să fie irezistibilă.

În Fapte 7:51 Ştefan le spune liderilor evrei: „ …Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi”. Iar Pavel vorbeşte despre întristarea şi stingerea Duhului Sfânt (Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19). Dumnezeu înaintează multe petiţii şi înduplecări care întâlnesc împotrivire. De fapt, toată istoria lui Israel din Vechiul Testament este o poveste lungă a împotrivirii, după cum ne arată pilda vierilor (Matei 21:33-43; cf. Romani 10:21).

Doctrina harului irezistibil înseamnă că Dumnezeu este suveran şi că atunci când vrea, El poate birui orice împotrivire. „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui!” (Daniel 4:35 ESV). „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmul 115:3). Când Dumnezeu hotărăşte să-Şi împlinească scopul suveran, nimeni nu poate reuşi să-I stea împotrivă.

Aceasta afirmă Pavel în Romani 9:14-18, lucru care i-a făcut pe oponenţii săi să răspundă: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” La care el răspunde: „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ‚Pentru ce m-ai făcut aşa?’. Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:20b).

Harul irezistibil se referă, mai precis, la lucrarea suverană a lui Dumnezeu de a birui rebeliunea inimii noastre şi de a ne aduce la credinţa în Cristos pentru a putea fi mântuiţi. Dacă doctrina noastră despre depravarea totală este adevărată, atunci nu poate exista mântuire fără realitatea harului irezistibil. Dacă suntem morţi în păcatele noastre, absolut neputincioşi de a ne supune lui Dumnezeu, atunci nu vom crede niciodată în Cristos decât dacă Dumnezeu biruie rebeliunea noastră.

Cineva poate spune: „Da, Duhul Sfânt trebuie să ne atragă spre Dumnezeu, dar noi ne putem folosi libertatea pentru a ne împotrivi sau a accepta acea atragere”. Noi răspundem astfel: fără exercitarea continuă a harului mântuitor, întotdeauna ne vom folosi libertatea pentru a ne împotrivi lui Dumnezeu. Asta înseamnă să „nu poţi să te supui lui Dumnezeu”. Dacă o persoană devine destul de smerită pentru a se supune Lui, acest lucru se întâmplă fiindcă Dumnezeu i-a dat acelei persoane o natură nouă, smerită. Dacă o persoană rămâne cu inima prea împietrită şi mândră pentru a se supune Lui, acest lucru se întâmplă fiindcă acelei persoane nu i-a fost dăruit un asemenea duh care să dorească să se supună. Dar, pentru a vedea cât mai convingător acest lucru, ar trebui să ne uităm în Scriptură.

Isus spune în Ioan 6:44: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis”. Această atragere este lucrarea suverană a harului, fără de care nimeni nu poate fi mântuit din rebeliunea lui faţă de Dumnezeu. Din nou, unii vor zice: „El îi atrage pe toţi oamenii, nu doar pe unii”. Dar această afirmaţie evită pur şi simplu implicaţia clară care reiese din context, că „atragerea” făcută de Tatăl este motivul pentru care unii cred, iar alţii nu.

Ioan 6:64-65 spune specific: „ ‚Dar sunt unii din voi care nu cred.’ Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: ‚Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl.’ ”

Observaţi două lucruri.

Mai întâi, că venirea la Isus este numită un dar. Ea nu este doar o oportunitate. Venirea la Isus este „dată” unora, iar altora nu.

Apoi, că motivul pentru care Isus spune acest lucru este pentru a le explica de ce „sunt unii care nu cred”. Am putea să parafrazăm astfel: Isus ştia de la început că Iuda nu va crede în El în ciuda la toată învăţătura şi la toate invitaţiile pe care acesta le-a primit. Şi Isus, fiindcă ştia acest lucru, l-a explicat prin cuvintele: „Nimeni nu vine la mine decât dacă îi este dat de Tatăl Meu”. Iuda nu era dat lui Isus. Au fost multe influenţe spre bine în viaţa lui, însă darul decisiv, al harului irezistibil nu i-a fost dat.

2 Timotei 2:24-25 spune: „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”.

Aici, ca şi în Ioan 6:65, pocăinţa este numită un dar al lui Dumnezeu. Luaţi aminte, el nu zice că doar mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, ci că până şi condiţiile necesare mântuirii sunt tot un dar. Atunci când o persoană aude chemarea la pocăinţă făcută de un pastor, el se poate împotrivi acesteia. Însă, dacă Dumnezeu îi dă pocăinţa, el nu se poate împotrivi, fiindcă darul este tocmai îndepărtarea acelei împotriviri. A nu vrea să te pocăieşti e tot una cu a I te împotrivi Duhului Sfânt. Aşadar, pocăinţa oferită de Dumnezeu e tot una cu a îndepărta acea împotrivire. Acesta este motivul pentru care noi numim această lucrare a lui Dumnezeu „harul irezistibil”.

NOTĂ: În urma celor spuse, ar trebui să fie evident că harul irezistibil nu implică niciodată ideea că Dumnezeu ne forţează să credem împotriva voinţei noastre. Aceasta ar fi chiar o contradicţie între termeni. Din contra, harul irezistibil este compatibil cu predicarea şi mărturisirea [evanghelizarea – n.tr.] care încearcă să convingă oamenii să facă ce este înţelept şi ce va fi în acord cu interesele lor cele mai bune.

1 Corinteni 1:23-24 spune: „Noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie, însă pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. Observaţi cele două tipuri de „chemări” subînţelese din acest text.

Mai întâi, propovăduirea lui Pavel ajunge la toţi: şi iudei şi greci. Aceasta este chemarea generală a Evangheliei. Ea oferă mântuire la toţi care vor crede în Cristos cel răstignit. Dar, aceasta ajunge în mare parte la nişte urechi nereceptive şi este numită „nebunie”.

Dar apoi, Pavel se referă la un alt tip de chemare. El spune că printre aceia care aud, sunt unii care sunt „chemaţi” într-un mod în care ajung să nu mai considere crucea ca fiind nebunie, ci înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Ce poate fi această chemare decât chemarea irezistibilă a lui Dumnezeu din întuneric înspre lumina Lui? Dacă TOŢI cei care sunt chemaţi în acest sens consideră crucea ca fiind puterea lui Dumnezeu, atunci trebuie să existe ceva în această chemare care să aibă ca efect credinţa. Acesta este harul irezistibil.

El este explicat în continuare în 2 Corinteni 4:4-6 ESV: „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu [...] Căci Dumnezeu, care a zis: ‚Să lumineze lumina din întuneric’ a strălucit în inimile noastre, pentru a ne da lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Isus Cristos”.

Întrucât oamenii sunt orbi faţă de valoarea lui Cristos, e nevoie de un miracol pentru ca ei să ajungă să o vadă şi să creadă. Pavel aseamănă acest miracol cu cel din ziua întâi a creaţiei, când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină”. De fapt, miracolul e o creaţie nouă sau o naştere din nou. Acesta este sensul chemării efective din 1 Corinteni 1:24.

Dumnezeu le deschide ochii prin puterea Sa creatoare şi suverană acelora care sunt chemaţi, astfel încât aceştia nu mai consideră crucea ca fiind nebunie, ci puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Chemarea eficace este miracolul prin care orbirea este îndepărtată. Acesta este harul irezistibil.

Un alt exemplu în care se vede acest har este în Fapte 16:14, în care Lidia ascultă predica lui Pavel. Luca spune: „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Dacă Dumnezeu nu ne deschide inimile, noi nu vom lua aminte la mesajul Evangheliei. Noi înţelegem că această deschidere a inimii este harul irezistibil.

Un alt mod de a-l descrie este „naşterea din nou” sau a fi născut din nou. Noi credem că naşterea din nou este o operă supranaturală de-a lui Dumnezeu, care face posibil pentru o persoană odinioară „moartă” să-L primească pe Cristos şi astfel să fie mântuită. Nu credem că credinţa precede şi cauzează naşterea din nou, ci că ea este dovada că Dumnezeu ne-a născut din nou. „Oricine crede că Isus este Cristosul a fost născut din Dumnezeu” (1 Ioan 5:1 ESV).

Atunci când Ioan spune că Dumnezeu oferă tuturor celor ce-L primesc pe Cristos (Ioan 1:12) dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu, el continuă şi zice că cei care-L primesc „au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, este necesar să-L primiţi pe Cristos pentru a deveni un copil al lui Dumnezeu, dar naşterea care-l include pe cineva în familia lui Dumnezeu nu este posibilă prin voinţa omului.

Omul este mort în greşeli şi păcate. El nu se poate înnoi de unul singur,
nici să creeze o viaţă nouă în el însuşi, ci trebuie să fie născut din Dumnezeu. Apoi, având natura nouă a lui Dumnezeu, imediat Îl primeşte pe Cristos. Aceste două acte (naşterea din nou şi credinţa) sunt atât de strâns legate ca şi experienţă încât nu le putem distinge. Dumnezeu ne naşte din nou şi prima licărire de viaţă în copilul nou-născut este credinţa. Astfel, naşterea din nou este efectul harului irezistibil, fiindcă e un act al creaţiei suverane – „nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

5. Ispăşirea limitată

Ispăşirea este lucrarea lui Dumnezeu în Cristos pe cruce, prin care a anulat datoria păcatului nostru, Şi-a potolit mânia sfântă împotriva noastră şi a câştigat pentru noi toţi beneficiile mântuirii. Jertfa lui Cristos a fost necesară, pentru că Dumnezeu nu ar fi preţuit corect slava Sa, dacă ar fi măturat păcatele sub preş, fără a le răsplăti.

Romani 3:25-26 spune: „El [Dumnezeu] L-a rânduit [pe Cristos] mai dinainte să fie o jertfă de ispăşire [...] pentru ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”.

Cu alte cuvinte, jertfa lui Cristos era necesară pentru a revendica neprihănirea lui Dumnezeu în îndreptăţirea omului păcătos prin credinţă. Nu ar fi drept să îi ierte pe păcătoşi ca şi cum păcatul lor ar fi lipsit de importanţă, când, de fapt, el este o insultă infinită adusă la adresa valorii slavei lui Dumnezeu. Prin urmare, Isus a purtat blestemul care se datora păcatului nostru, pentru ca noi să putem fi socotiţi neprihăniţi şi ca neprihănirea lui Dumnezeu să fie revendicată.

Termenul „ispăşire limitată” se adresează întrebării: „Pentru cine a murit Cristos?” Dar, în spatele întrebării asupra dimensiunii ispăşirii se află o întrebare la fel de importantă, despre natura ispăşirii. Ce a dobândit Cristos, de fapt, pe cruce pentru aceia pentru care a murit?

Dacă spuneţi că El a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, atunci va trebui să definiţi natura ispăşirii foarte diferit decât dacă aţi fi crezut că Cristos a murit doar pentru aceia care cred cu adevărat. În primul caz, aţi crede că jertfa lui Cristos de fapt nu a salvat pe nimeni; ea doar i-a făcut pe toţi oamenii salvabili. Că jertfa Lui, de fapt, nu a îndepărtat mânia severă a lui Dumnezeu de la toţi oamenii, ci, în schimb, a creat un loc unde oamenii să poată veni şi să găsească milă – DACĂ ei s-ar putea naşte din nou şi veni la credinţă de unii singuri, fără să fie atraşi de harul irezistibil al lui Dumnezeu.

Fiindcă, dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, atunci El nu a cumpărat harul regenerării pentru aceia care sunt mântuiţi. Aceştia trebuie să se regenereze şi să vină la credinţă de unii singuri. Numai şi numai atunci vor deveni părtaşi ai beneficiilor crucii.

Cu alte cuvinte, dacă credeţi că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, atunci beneficiile crucii nu pot include şi mila prin care suntem aduşi la credinţă, fiindcă atunci toţi oamenii ar fi aduşi la credinţă, totuşi nu toţi sunt. Însă, dacă mila prin care suntem aduşi la credinţă (harul irezistibil) nu este parte din ceea ce Cristos a cumpărat prin cruce, atunci suntem lăsaţi să ne salvăm de unii singuri de sub robia păcatului, de împietrirea inimii, de orbirea corupţiei şi de mânia lui Dumnezeu.

Aşadar, devine evident că nu calviniştii sunt aceia care limitează ispăşirea, ci arminienii, fiindcă ei neagă adevărul că jertfa de ispăşire a lui Cristos dobândeşte lucrul de care noi avem cea mai mare nevoie – anume, mântuirea din starea de om mort, de împietrire şi de orbire, aflată sub mânia lui Dumnezeu. Arminienii limitează natura, valoarea şi eficienţa ispăşirii, pentru a putea spune că ispăşirea a fost realizată chiar şi pentru aceia care mor în necredinţă şi sunt condamnaţi. Pentru a putea spune că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, arminienii trebuie să limiteze ispăşirea la o şansă lipsită de putere oferită oamenilor, prin care aceştia să se salveze singuri din teribila condiţie proastă a depravării lor.

De cealaltă parte, noi nu limităm puterea şi eficienţa ispăşirii, ci, pur şi simplu spunem că, prin cruce, Dumnezeu a plănuit răscumpărarea efectivă a copiilor Săi. Şi afirmăm că atunci când Cristos a murit pentru aceştia, El nu le-a oferit doar oportunitatea de a se salva singuri, ci realmente a cumpărat pentru ei tot ce era necesar pentru a-i mântui, inclusiv harul regenerării şi darul credinţei.

Noi nu negăm faptul că toţi oamenii sunt, într-un anume sens, meniţi ca beneficiari ai crucii. 1 Timotei 4:10 spune: „[Cristos este] mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor care cred”. Ceea ce negăm noi este faptul că toţi oamenii sunt în acelaşi fel meniţi ca beneficiari ai jertfei lui Cristos. Toată mila lui Dumnezeu pentru cei necredincioşi – de la răsăritul soarelui (Matei 5:45) până la predicarea Evangheliei în toată lumea (Ioan 3:16) – este făcută posibilă din cauza crucii lui Cristos.

Implicaţia din Romani 3:25 este că, prin cruce Dumnezeu Şi-a revendicat neprihănirea pentru vremurile când a trecut cu vederea păcatele. Fiecare gură de aer pe care o respiră un necredincios este un act de milă din partea lui Dumnezeu, care Îşi reţine judecata (Romani 2:4). De fiecare dată când Evanghelia este predicată necredincioşilor este mila lui Dumnezeu cea care le dă această şansă de a fi mântuiţi.

De unde curge această milă înspre păcătoşi? Cum de este Dumnezeu
drept când Îşi reţine judecata faţă de păcătoşii care merită să fie imediat aruncaţi în iad? Răspunsul este că jertfa lui Cristos demonstrează atât de clar aversiunea dreaptă a lui Dumnezeu faţă de păcat încât El este liber să aibă milă de lume fără ca neprihănirea Lui să fie compromisă. În acest sens este Cristos Mântuitorul tuturor oamenilor.

Dar tot El este, în mod special, Mântuitorul acelora care cred. El nu a murit pentru toţi oamenii în acelaşi sens. Intenţia jertfei lui Cristos pentru copiii lui Dumnezeu a fost ca aceasta să cumpere mult mai mult decât răsăritul soarelui şi şansa de a fi mântuit. Jertfa lui Cristos îi mântuieşte de fapt de TOT răul pe aceia pentru care El a murit „în mod special”.

Sunt multe texte în Scriptură care spun că jerfta lui Cristos a fost plănuită pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu, nu pentru toţi oamenii. De exemplu:

Ioan 10:15: „Eu Îmi dau viaţa pentru oi”. Oile lui Cristos sunt aceia pe care Tatăl îi atrage spre Fiul. „Însă voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi din oile Mele” (Ioan 10:26). Observaţi: faptul că sunteţi o oaie face posibilă convertirea dvs., nu invers. Aşadar, oile pentru care a murit Cristos sunt aceia aleşi de Tatăl ca să îi dea Fiului.

În Ioan 17:6, 9, 19 Isus se roagă: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Erau ai Tăi şi Tu Mi i-ai dat [...] Pentru ei mă rog; nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi [...] şi pentru ei Mă sfinţesc, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Sfinţirea la care se face referire aici este moartea lui Isus pe care urma să o sufere. Jertfa şi mijlocirea lui Cristos sunt într-un mod aparte pentru ucenicii Săi, nu pentru lume în general.

Ioan 11:51-52: „[Caiafa] fiindcă era mare preot în anul acela, a proorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi”. Există copii ai lui Dumnezeu risipiţi prin toată lumea, aceştia sunt oile. Ei sunt cei pe care Tatăl îi va atrage spre Fiul. Isus a murit ca să adune aceşti oameni într-unul singur. Ideea este aceeaşi ca în Ioan 10:15-16: „Eu Îmi dau viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul Meu”. Cristos a murit pentru oile Sale, i.e. pentru copiii lui Dumnezeu.

Apocalipsa 5:9: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam”. Potrivit cu Ioan 10:16, Ioan nu spune că jertfa lui Cristos a răscumpărat pe toţi oamenii, ci că aceasta a răscumpărat oameni din toate triburile lumii.

Acesta este modul în care înţelegem texte precum 1 Ioan 2:2 care spune: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre,
ci şi pentru ale întregii lumi”. Asta nu înseamnă că Cristos a murit cu scopul de a potoli mânia lui Dumnezeu pentru fiecare persoană din lume, ci că „oile”, „copiii lui Dumnezeu” risipiţi prin toată lumea, „din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” sunt cei vizaţi în ispăşirea făcută de Cristos. De fapt, paralela gramaticii dintre Ioan 11:51-52 şi 1 Ioan 2:2 este atât de similară încât este dificil să scăpăm de convingerea că Ioan se referă la acelaşi lucru în ambele versete.

Ioan 11:51-52: „[El] a proorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi”.

1 Ioan 2:2: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”.

Ale „întregii lumi” se referă la copiii lui Dumnezeu risipiţi prin toată lumea.

Dacă „întregii lumi” s-ar fi referit la fiecare om din lume, am fi fost obligaţi să afirmăm că Ioan ne învaţă că toţi oamenii vor fi mântuiţi, lucru pe care el nu-l crede (Apocalipsa 14:9-11). Motivul pentru care am fi fost nevoiţi să zicem acest lucru este pentru că termenul „ispăşire” se referă la o îndepărtare reală a mâniei lui Dumnezeu de la păcătoşi. Când mânia lui Dumnezeu împotriva unui păcătos este ispăşită, ea este îndepărtată de la acel păcătos. Iar rezultatul este că toată puterea lui Dumnezeu este de acum direcţionată spre serviciul milei Sale, rezultatul fiind că nimic nu-L poate opri din a-l mântui pe acel păcătos.

Păcatele ispăşite nu pot fi pedepsite. Altminteri, ispăşirea şi-ar pierde înţelesul. Aşadar, dacă Cristos este jertfa de ispăşire pentru toate păcatele fiecărui om din lume, aceştia nu pot fi pedepsiţi, şi trebuie să fie mântuiţi. Dar Ioan nu crede în doctrina mântuirii universale (Ioan 5:29). Prin urmare, este foarte puţin probabil faptul că 1 Ioan 2:2 ne învaţă că Isus este jertfa de ispăşire a fiecărei persoane din lume.

Marcu 10:45, în acord cu Apocalipsa 5:9, nu spune că Isus a venit ca să răscumpere pe toţi oamenii. Ci spune: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi”.

În mod similar, în Matei 26:28 Isus spune: „acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”.

Evrei 9:28: „tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (vedeţi şi 13:20; Isaia 53:11-12).

Unul dintre cele mai clare pasaje care arată intenţia jertfei lui Cristos este
Efeseni 5:25-27. Aici, Pavel nu spune doar că beneficiarul intenţionat al jertfei lui Cristos este Biserica, ci şi că efectul intenţionat al acesteia este sfinţirea şi glorificarea Bisericii. Acesta este adevărul pe care vrem atât de mult să-l păstrăm: faptul că crucea nu a fost intenţionată să dea la toţi oamenii şansa de a se mântui de unii singuri, ci pentru a mântui realmente Biserica.

Pavel spune: „Cristos [a iubit] Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană”.

În mod similar, în Tit 2:14 Pavel descrie scopul jertfei lui Cristos astfel: „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. Dacă Pavel ar fi fost un arminian n-ar fi zis: „El S-a dat pe Sine Însuşi ca să răscumpere pe toţi oamenii din orice fărădelege şi să-i curăţească pe toţi pentru El”? Dar el spune că scopul ispăşirii este să curăţească un popor din lume pentru Cristos. Acest lucru este exact ceea ce-a spus Ioan în Ioan 10:15; 11:51b; şi Apocalipsa 5:9.

Unul dintre cele mai importante versete care vorbesc despre acest lucru este Romani 8:32. El conţine una dintre cele mai preţioase promisiuni pentru poporul lui Dumnezeu din toată Biblia. Pavel spune: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Lucrul foarte important care trebuie observat aici este că Pavel bazează siguranţa moştenirii noastre pe jertfa lui Cristos. El spune: „Dumnezeu cu siguranţă vă va da toate lucrurile, pentru că El nu Şi-a cruţat propriul Fiu, ci L-a dat pentru voi”. Ce rămâne din acest argument preţios dacă Cristos a fost dat pentru aceia care nu primesc realmente toate lucrurile, ci în schimb sunt pierduţi? Argumentul dispare.

Dacă Dumnezeu Şi-a dat propriul Fiu pentru necredincioşii care în cele din urmă sunt pierduţi, atunci El nu poate spune că jertfirea Fiului asigură „toate lucrurile” pentru aceia pentru care El a murit. Dar tocmai aceasta ne spune! Dacă Dumnezeu Şi-a dat propriul Fiu pentru voi, atunci cu cea mai mare certitudine vă va da toate lucrurile. Aici, structura gândului lui Pavel este pur şi simplu distrusă prin introducerea ideii că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi mod.

Putem conchide acest capitol cu următoarea rezumare a argumentului. Care dintre aceste afirmaţii este adevărată?

  1. Cristos a murit pentru unele păcate ale întregii omeniri.
  2. Cristos a murit pentru toate păcatele unor oameni.
  3. Cristos a murit pentru toate păcatele întregii omeniri.

Nimeni nu afirmă că prima este adevărată, pentru că atunci totul ar fi pierdut din pricina păcatelor pentru care Cristos nu a murit. Singura cale spre a fi mântuit de păcat este ca Cristos să-l acopere cu sângele Său.

A treia afirmaţie este ceea ce-ar spune arminienii. Cristos a murit pentru toate păcatele întregii omeniri. Dar atunci de ce nu sunt toţi mântuiţi? Ei răspund: pentru că unii nu cred. Dar această necredinţă nu este unul dintre păcatele pentru care Cristos a murit? Dacă ei spun da, atunci de ce nu este acoperit de sângele lui Isus şi toţi necredincioşii mântuiţi? Dacă ei spun nu (necredinţa nu este un păcat pentru care Cristos a murit) atunci trebuie să spună că oamenii pot fi mântuiţi fără să aibă toate păcatele ispăşite de Isus, sau trebuie să ni se alăture în a susţine afirmaţia a doua: Cristos a murit pentru toate păcatele unor oameni. Adică, El a murit pentru necredinţa celor aleşi aşa încât mânia severă a lui Dumnezeu împotriva lor este potolită şi harul Său este liber să-i atragă irezistibil din întuneric la lumina Sa minunată.

6. Alegerea necondiţionată

Dacă noi toţi suntem atât de depravaţi încât nu putem veni la Dumnezeu fără să fim născuţi din nou prin harul Său irezistibil, şi dacă acest har particular este cumpărat de Cristos pe cruce, atunci este limpede că mântuirea oricăruia dintre noi se datorează alegerii făcute de Dumnezeu.

Alegerea se referă la acţiunea lui Dumnezeu de a alege pe aceia care să fie mântuiţi. Ea este necondiţionată prin faptul că nu există nici o condiţie pe care omul trebuie să o împlinească înainte ca Dumnezeu să-l aleagă pentru mântuire. Omul este mort în greşeli şi păcate. Aşadar, nu există nici o condiţie pe care el să o poată împlini înainte ca Dumnezeu să aleagă să-l mântuiască din acea stare de om mort.

Noi nu spunem că mântuirea finală este necondiţionată; ea nu este. Noi trebuie să împlinim condiţia de a crede în Cristos pentru a moşteni viaţa veşnică. Însă, credinţa nu este o condiţie pentru a fi ales, ci chiar reversul: condiţia pentru a putea crede este să fii ales! Din cauză că Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ne-a plătit El răscumpărarea la cruce, ne-a înviat prin harul irezistibil şi ne-a adus la credinţă.

Fapte 13:48 ne spune cum au răspuns Neamurile la predicarea Evangheliei în Antiohia Pisidiei: „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut”. Obsevaţi, versetul nu spune că toţi cei care au crezut au fost rânduiţi la viaţa veşnică. Alegerea făcută înainte de Dumnezeu este motivul pentru care unii au crezut, în timp ce alţii nu.

În mod similar, Isus le spune evreilor în Ioan 10:26: „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele”. El nu spune: „Dar voi nu sunteţi din oile Mele, pentru că nu credeţi”. A face parte din oile Lui este ceva ce Dumnezeu decide pentru noi înainte ca noi să credem. Este baza şi lucrul care face posibilă credinţa noastră. Noi credem pentru că suntem oile alese de Dumnezeu, nu invers (vedeţi Ioan 8:47; 18:37).

Pavel accentuează necondiţionalitatea alegerii în Romani 9. De exemplu, în versetele 11-12 el descrie principiul pe care Dumnezeu l-a folosit în alegerea lui Iacov în locul lui Esau: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecăi: ‚Cel mai mare va fi rob celui mai mic’ ”. Alegerea lui Dumnezeu este păstrată în necondiţionalitatea ei, pentru că aceasta este făcută înainte ca noi să ne naştem sau să facem ceva: fie rău, fie bine.

NOTĂ: Unii exegeţi spun că Romani 9 nu are nimic de-a face cu alegerea oamenilor pentru destinele lor eterne. Ei spun că acel capitol se referă doar la rolurile istorice care sunt jucate de descendenţii lui Iacov şi ai lui Esau.

Noi recomandăm The Justification of God [Îndreptăţirea lui Dumnezeu – n.tr.] de John Piper (Baker Book House, 1983) care a fost scrisă tocmai pentru a investiga această chestiune. Aceasta conchide că Romani 9 nu se referă numai la rolurile istorice ale popoarelor, ci şi la destinele veşnice ale oamenilor, pentru că, printre multe alte motive (Justification, pp. 38-54), versetele 1-5 pun problema pierzării indivizilor evrei, problemă ce nu ar fi fost deloc adusă în discuţie dacă acel capitol nu ar fi avut nimic de spus despre oameni în mod individual.

Necondiţionalitatea harului lui Dumnezeu care alege este accentuată din nou în Romani 9:15-16(ESV): „ ‚Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur’. Aşadar, nu atârnă nici de voinţa omului, nici de strădania acestuia, ci de mila lui Dumnezeu”.

Noi chiar nu înţelegem mila dacă ne gândim că o putem iniţia prin voinţa sau efortul nostru. Suntem prinşi, fără nici o speranţă, în întunecimea păcatului. Dacă e să fim mântuiţi, Dumnezeu va trebui într-un mod necondiţionat să ia iniţiativa în inima noastră şi într-un mod irezistibil să ne facă să vrem să I ne supunem (vedeţi Romani 11:7).

Efeseni 1:3-6 este o altă afirmaţie puternică a necondiţionalităţii alegerii şi predestinării noastre spre înfiere:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte [i.e. predestinat] să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său.

Unii exegeţi argumentează că această alegere făcută înainte de întemeierea lumii a fost doar o alegere a lui Cristos, nu o alegere în care anumiţi oameni vor fi realmente în Cristos. Această afirmaţie e tot una cu a zice că nu există nici o alegere necondiţionată a unor oameni pentru mântuire. Cristos este pus înainte ca Cel ales de Dumnezeu şi mântuirea oamenilor depinde de propria lor iniţiativă în a-şi birui propria depravare şi a fi uniţi cu Cristos prin credinţă. Dumnezeu nu-i alege şi, prin urmare, El nu poate în mod efectiv să-i convertească, ci poate doar să aştepte să vadă care se va învia pe el însuşi din morţi şi-L va alege pe Dumnezeu.

Această interpretare nu se potriveşte cu versetul 11, care spune că: „[am fost] rânduiţi mai dinainte [i.e. predestinaţi], după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voiei Sale”.

Nici traducerea literală a versetului 4 nu se potriveşte cu această interpretare. Sensul obişnuit al cuvântului „ales” în versetul 4 este de „a selecta sau a deosebi dintr-un grup (cf. Luca 6:13; 14:7; Ioan 13:18; 15:16, 19). Aşadar, sensul firesc al versetului este că Dumnezeu Îşi alege poporul din toată omenirea, înainte de întemeierea lumii, privindu-i în relaţie cu Cristos, Răscumpărătorul lor.

Toată alegerea este făcută în relaţie cu Cristos. Nu ar fi fost nicio alegere a păcătoşilor pentru mântuire dacă Cristos nu ar fi fost rânduit să moară pentru păcatele lor. Deci, în acest sens ei sunt aleşi în Cristos. Dar, nu numai Cristos a fost ales, ci chiar şi ei sunt aleşi din lume.

De asemenea, formularea versetului 5 sugerează alegerea oamenilor pentru a fi în Cristos, şi nu doar alegerea lui Cristos. Literalmente versetul spune: „ne-a rânduit mai dinainte [i.e. predestinat] să fim înfiaţi prin Isus Cristos”. Noi suntem cei predestinaţi, nu Cristos. El este Acela care face posibilă alegerea păcătoşilor şi astfel alegerea noastră este „prin El”, dar nu încape vorbă cum că Dumnezeu L-a avut în vedere doar pe Cristos în alegerea Sa.

Poate cel mai important text dintre toate în relaţie cu învăţătura despre alegerea necondiţionată este Romani 8:28-33:

ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte [i.e. predestinat] să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi!

Acest text este folosit adesea împotriva alegerii necondiţionate pe baza versetului 29, care spune: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotrărât mai dinainte [i.e. predestinat] [...]”. De aceea, unii spun că oamenii nu sunt aleşi necondiţionat, ci pe baza credinţei lor pe care şi-o produc fără ajutorul harului irezistibil şi pe care Dumnezeu o prevede.

Dar această afirmaţie nu se potriveşte contextului. Observaţi că Romani 8:30 spune: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte [i.e. predestinat], i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit”. Concentraţi-vă pentru un moment pe faptul că toţi aceia pe care Dumnezeu îi cheamă, sunt socotiţi neprihăniţi tot de El.

Această chemare din versetul 30 nu este făcută tuturor oamenilor. Motivul pentru care ştim acest lucru e pentru că toţi cei chemaţi sunt socotiţi neprihăniţi – însă nu toţi oamenii sunt socotiţi astfel. Prin urmare, această chemare din versetul 30 nu este chemarea generală la pocăinţă, pe care predicatorii o fac sau aceea pe care Dumnezeu o face prin gloria naturii. Toată lumea primeşte acea chemare, însă cea din versetul 30 este făcută doar acelora pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său (v.29). Şi aceasta este o chemare care duce inevitabil la îndreptăţire: „Şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi”.

Însă, noi ştim că îndreptăţirea se face prin credinţă (Romani 5:1). Atunci care este această chemare făcută tuturor acelora care sunt predestinaţi şi care duce la îndreptăţire? Trebuie să fie chemarea harului irezistibil. Este cea din 1 Corinteni 1:24 despre care am vorbit mai sus la pagina 9.

Între actul predestinării şi al îndreptăţirii este actul chemării. Întrucât îndreptătirea este doar prin credinţă, chemarea despre care vorbim trebuie să fie actul lui Dumnezeu prin care El cheamă credinţa în fiinţă. Şi întrucât aceasta are ca rezultat inevitabil îndreptăţirea, ea trebuie să fie irezistibilă. Nu este nimeni care să fie chemat (în acest sens! nu acela din Matei 22:14) şi să nu fie îndreptăţit [i.e. socotit neprihănit]. Toţi care sunt chemaţi sunt îndreptăţiţi. Astfel chemarea din versetul 30 este lucrarea suverană a lui Dumnezeu care aduce o persoană la credinţa prin care aceasta este îndreptăţită.

Observaţi acum implicaţia acestui lucru pentru sensul cunoaşterii de mai dinainte din versetul 29. Când Pavel spune în versetul 29: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte [i.e. predestinat]”, el nu poate să înţeleagă (aşa cum mulţi încearcă să-l facă să însemne) că Dumnezeu ştie dinainte cine îşi va folosi liberul arbitru pentru a veni la credinţă, aşa încât El să îi poate predestina pe aceştia spre înfiere, pentru că ei au făcut acea alegere liberă de unii singuri. Nu poate să însemne acest lucru, pentru că am văzut din versetul 30 că oamenii nu vin la credinţă de unii singuri. Ei sunt chemaţi într-un mod irezistibil.

Dumnezeu nu cunoaşte mai dinainte deciziile libere ale oamenilor de a crede în El, pentru că nu există astfel de decizii pe care să le poată cunoaşte. Dacă cineva ajunge să creadă în Isus, este pentru că a fost înviat din morţi (Efeseni 2:5) de puterea creatoare a Duhului Sfânt. Adică, aceia care ajung să creadă sunt chemaţi din întuneric la lumină.

Aşadar, cunoaşterea mai dinainte din Romani 8:29 nu este pur şi simpla cunoştinţă a ceva ce se va întâmpla în viitor în afara predeterminării lui Dumnezeu. Ci, mai degrabă, este acel fel de cunoaştere pe care-l întâlnim în Vechiul Testament în texte precum Geneza 18:19(ESV) („L-am ales [lit. l-am cunoscut] pentru a le porunci copiilor săi [...] să ţină calea Domnului”), Ieremia 1:5 („Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem prooroc al neamurilor”) şi Amos 3:2 („Eu v-am ales [lit. cunoscut] numai pe voi [i.e. Israel] dintre toate familiile pământului”).

După cum spune şi C.E.B. Cranfield, cunoaşterea mai dinainte din Romani 8:29 este: „acea specială luare la cunoştinţă a unei persoane, adică harul lui Dumnezeu care alege”. Această cunoaştere mai dinainte este realmente aceeaşi cu alegerea: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (i.e. ales) El i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său”.

Aşadar, ce ne învaţă acest text magnific (Romani 8:28-33) este că Dumnezeu îndeplineşte realmente, de la început până la sfârşit, întreaga răscumpărare a poporului Său. El cunoaşte mai dinainte, i.e. alege, înainte de întemeierea lumii, un popor care să fie al Lui, îl predestinează să fie asemenea chipului Fiului Său, îl cheamă la El în credinţă, îl socoteşte neprihănit pe baza acelei credinţe, şi în final îl glorifică – şi nimic nu îl poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos în vecii vecilor (Romani 8:39). A Lui să fie toată lauda şi toată gloria! Amin.

7. Perseverenţa sfinţilor

Reiese din ce am zis mai devreme că poporul lui Dumnezeu VA persevera până la sfârşit şi nu va pieri. Cei cunoscuţi mai dinainte sunt predestinaţi, cei predestinaţi sunt chemaţi, cei chemaţi sunt îndreptăţiţi, şi cei îndreptăţiţi sunt glorificaţi. Nimeni din acest grup nu se pierde. Să aparţii acestui popor înseamnă să fii asigurat pe veci.

Dar noi avem în vedere mai mult decât atât în doctrina perseverenţei sfinţilor. Spunem că sfinţii vor persevera şi trebuie să persevereze în ascultarea care vine din credinţă. Alegerea este necondiţionată, însă glorificarea nu. Există multe avertizări în Scriptură care spun că aceia care nu se ţin tare de Cristos se
pot pierde, în cele din urmă.

Următoarele şapte teze rezumă modul în care înţelegem noi această doctrină crucială.

Dacă e să fim mântuiţi, credinţa noastră trebuie să ţină până la sfârşit

Asta înseamnă că slujirea din Cuvânt este instrumentul lui Dumnezeu în perseverenţa credinţei ca şi în naşterea ei. Noi nu respirăm uşuraţi după ce o persoană s-a rugat să-L primească pe Cristos, ca şi cum am putea fi siguri, din perspectiva noastră, că acea persoană este acum în afara sferei de acţiune a celui rău. Există o luptă a credinţei ce trebuie să fie luptată. Noi trebuie să ţinem credinţa până la capăt, pentru a fi mântuiţi.

1 Corinteni 15:1, 2: „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut”.

Coloseni 1:21-23: „Şi pe voi, cari odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei [...]”.

2 Timotei 2:11, 12: „Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El […]”.

Marcu 13:13: „dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.

Vedeţi şi Apocalipsa 2:7, 10-11, 17, 25-26; 3:5, 11-12, 21.

Pentru mântuirea finală este necesară ascultarea – dovadă a înnoirii interioare făcută de Dumnezeu

Asta nu înseamnă că Dumnezeu cere perfecţiune. Este limpede din Filipeni 3:12, 13, 1 Ioan 1:8-10 şi Matei 6:12 că Noul Testament nu ne pune condiţia de a fi perfect fără păcat pentru a fi mântuiţi. Însă, acesta ne cere să fim schimbaţi din punct de vedere moral şi să umblăm într-o viaţă nouă.

Evrei 12:14: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Romani 8:13: „Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin
Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”.

Galateni 5:19-21: „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (vedeţi şi Efeseni 5:5, 1 Corinteni 6:10).

1 Ioan 2:3-6: „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: ‚Îl cunosc’, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”. (vedeţi şi 1 Ioan 3:4-10, 14; 4:20).

Ioan 8:31: „Şi [Isus] a zis Iudeilor, cari crezuseră în El: ‚Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei’ ” (vedeţi şi Luca 10:28; Matei 6:14, 15; 18:35; Geneza 18:19; 22:16-17; 26:4-5; 2 Timotei 2:19).

Aleşii lui Dumnezeu nu se pot pierde

Acesta este motivul pentru care credem în siguranţa veşnică – şi anume, siguranţa celor aleşi. Implicaţia acestui fapt este că Dumnezeu va lucra pentru aceia pe care i-a ales pentru mântuire, în aşa fel încât le va face posibilă perseverenţa în credinţă până la sfârşit, împlinind astfel, prin puterea Duhului Sfânt, cerinţele pentru ascultare.

Romani 8:28-30: „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte [i.e. predestinat] să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit”. Este evident din acest pasaj faptul că aceia care sunt chemaţi eficace la nădejdea mântuirii, vor persevera într-adevăr până la sfârşit şi vor fi glorificaţi.

Ioan 10:26-30: „Voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem” (vedeţi şi Efeseni 1:4-5).

Există o cădere a unor credincioşi, însă dacă aceasta persistă, arată că, de fapt, credinţa lor nu era autentică şi că nu au fost născuţi din Dumnezeu

1 Ioan 2:19: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”. Similar, pilda celor patru pământuri [i.e. Pilda Semănătorului] după cum este interpretată în Luca 8:9-14 închipuie oamenii care „când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad”.

Posibilitatea unui asemenea lucru este tocmai motivul pentru care slujirea din Cuvânt, din fiecare biserică locală, trebuie să conţină multe avertismente adresate membrilor bisericii, pentru a persevera în credinţă şi a nu se încurca cu acele lucruri care ar putea să-i sufoce şi să aibă ca rezultat condamnarea lor.

Dumnezeu ne îndreptăţeşte la primul act autentic al credinţei mântuitoare, însă făcând acest lucru, El are în vedere toate celelalte fapte ulterioare pe care credinţa le conţine, ca şi cum acestea ar fi o sămânţă în acel prim act

Ce încercăm noi să facem aici, este să recunoaştem deschis învăţătura din Romani 5:1, de exemplu, care ne învaţă că deja suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. El nu aşteaptă până la sfârşitul vieţii noastre pentru a ne declara neprihăniţi. De fapt, noi nu am fi putut avea siguranţa şi libertatea necesare pentru a împlini până la sfârşit cererile radicale ale lui Cristos, decât dacă am putea fi convinşi că, din pricina credinţei noastre, suntem deja socotiţi neprihăniţi înaintea Lui.

Cu toate acestea, mai trebuie să recunoaştem faptul că mântuirea noastră finală depinde de ascultarea ulterioară care vine din credinţă. Modul în care aceste două adevăruri se potrivesc este că noi suntem îndreptăţiţi la primul act de credinţă, fiindcă Dumnezeu vede în el (aşa cum poate vedea un copac, într-o ghindă) embrionul unei vieţi de credinţă. Din acest motiv, cei care nu duc o viaţă de credinţă cu inevitabilele ei fructe ale ascultării, dovedesc, pur şi simplu, că primul lor act de credinţă nu a fost autentic.

Textul suport pentru acest lucru este Romani 4:3 unde este citat Geneza 15:6 ca fiind punctul în care Avraam a fost îndreptăţit de Dumnezeu. Acesta este o trimitere către un act al credinţei de la începutul vieţii lui Avraam. Însă, Romani 4:19-22 face referire la o experienţă de-a lui Avraam avută cu mulţi ani mai târziu (când avea 100 de ani, vedeţi Geneza 21:5, 12) şi spune că din pricina credinţei din acea experienţă, Avraam a fost socotit neprihănit. Cu alte cuvinte, se pare că credinţa care l-a îndreptăţit pe Avraam nu semnifică doar primul act al acesteia, ci credinţa care a produs faptele ascultării mai târziu în viaţa lui. (Acelaşi lucru
poate fi demonstrat din Iacov 2:21-24 în referinţa făcută către o faptă tot târzie din viaţa lui Avraam, anume, aducerea ca jertfă a fiului său Isaac, în Geneza 22). Modul în care punem împreună aceste fire cruciale de adevăr biblic este prin a spune că, într-adevăr, suntem îndreptăţiţi la primul act de credinţă, însă nu fără referire la toate faptele ulterioare ale acesteia care produc ascultarea cerută de Dumnezeu. Doar credinţa este instrumentul (nu baza sau temelia) îndreptăţirii noastre, pentru că Dumnezeu o face să fie singurul mijloc prin care suntem uniţi cu Cristos, în care noi „devenim neprihănirea lui Dumnezeu” (2 Corinteni 5:21).

Dumnezeu lucrează pentru a-i determina pe aleşii Săi să persevereze

Noi nu suntem lăsaţi de unii singuri şi siguranţa noastră este în cea mai mare parte înrădăcinată în dragostea suverană a lui Dumnezeu, pentru a realiza ceea ce El ne-a chemat să facem. 1 Petru 1:5: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”. Iuda 24, 25: „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, să fie slava, măreţia, puterea şi stăpânirea, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin”.

1 Tesaloniceni 5:23-24: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta”.

Filipeni 1:6: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos”.

1 Corinteni 1:8-9: „El [Isus Cristos] vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Cristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Cristos, Domnul nostru”.

Aşadar, ar trebui să fim plini de râvnă în a ne asigura că suntem chemaţi şi aleşi de Dumnezeu

2 Petru 1:10, 11: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos”.

8. Mărturii conclusive

Se poate să credeţi cu mintea voastră toate aceste lucruri şi să ajungeţi în iad. Cât de uşor suntem înşelaţi şi cât de ipocriţi suntem din fire! Aşadar, interesul nostru în scrierea acestor lucruri nu este doar de a convinge mintea, ci de a câştiga şi inima.

Vrem ca şi alţii să aibă parte de acea experienţă dulce a odihnirii în confortul masiv al acestor adevăruri. Să simtă imboldul colosal spre neprihănire şi misiune care curge din acestea. Să aibă experienţa cunoaşterii şi încrederii în harul suveran al lui Dumnezeu, într-un aşa fel încât El şi numai El să primească gloria.

Pentru aceasta, am strâns câteva mărturii despre ce au însemnat aceste adevăruri pentru câţiva mari creştini ai trecutului. Pentru aceia care le-au cunoscut cu adevărat, ele nu au fost niciodată simple speculaţii pentru minte, ci întotdeauna au fost putere pentru inimă şi viaţă.

Augustin

Augustin a fost convertit de harul irezistibil al lui Dumnezeu într-un mod răsunător, după ce a trăit o viaţă desfrânată. El a scris în Confesiuni (X, 40):

Nu am nicio nădejde decât în mila Ta cea mare. Îndeplineşte ceea ce Tu porunceşti şi porunceşte ceea ce Tu voieşti. Tu ne porunceşti să ne înfrânăm... Într-adevăr, prin înfrânare suntem uniţi împreună şi readuşi în acea unitate din care am fost risipiţi în pluralitate. Fiindcă, acela care Te iubeşte împreună cu altceva, Te iubeşte prea puţin, dacă nu iubeşte acel lucru de dragul Tău. O, dragoste care arzi veşnic şi nu eşti niciodată stinsă! O Dragoste, Dumnezeul meu, aprinde-mă! Tu porunceşti să ne înfrânăm. Îndeplineşte ceea ce Tu porunceşti şi porunceşte ceea ce Tu voieşti.

Acestea sunt cuvintele unui om care iubeşte adevărul harului irezistibil, fiindcă se ştie a fi cu totul nenorocit fără acesta. Dar, el ne face să înţelegem acest adevăr preaiubit, de asemenea, în scrisorile sale doctrinare (Epistola ccxvii, către Vitalis):

Dacă, după cum prefer să cred în cazul tău, eşti de acord cu noi în a presupune că ne facem datoria rugându-ne lui Dumnezeu, după cum ne este obiceiul, pentru aceia care refuză să creadă, ca ei să voiască să creadă şi pentru aceia care rezistă şi se opun doctrinei şi legii Sale, ca ei să o creadă şi să o urmeze. Dacă eşti de acord cu noi în a crede că ne facem datoria mulţumindu-I lui Dumnezeu, după cum ne este obiceiul, pentru acei oameni când sunt convertiţi... atunci cu siguranţă eşti obligat să recunoşti că voinţele oamenilor sunt mişcate anterior de harul lui Dumnezeu, şi că El este Acela care-i face să
voiască binele pe care-l refuzaseră; pentru că lui Dumnezeu Îi cerem să facă acest lucru, şi noi ştim că este potrivit şi corect să-I mulţumim Lui pentru că face astfel...

Pentru Augustin, adevărul harului irezistibil stătea la baza rugăciunilor sale pentru convertirea celor pierduţi şi a mulţumirilor sale către Dumnezeu când aceştia erau convertiţi.

Jonathan Edwards

Jonathan Edwards – marele predicator şi teolog al secolului al XVIII-lea din Noua Anglie – a avut o dragoste la fel de adâncă pentru aceste adevăruri. Când era în vârstă de 26 de ani, el a povestit despre ziua în care s-a îndrăgostit de suveranitatea lui Dumnezeu:

Din acea zi până astăzi, a avut loc o schimbare minunată în mintea mea, cu privire la doctrina suveranităţii lui Dumnezeu... Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu... este cea de care mintea mea părea să se odihnească convinsă la fel de mult ca orice lucru pe care-l văd cu ochii mei... Doctrina mi-a apărut adesea din cale afară de plăcută, strălucitoare şi scumpă. Suveranitate absolută este ceea ce iubesc să-I atribui lui Dumnezeu... Ea mi-a apărut mereu ca fiind o mare parte din gloria Lui. Era adesea plăcerea mea să mă apropii de Dumnezeu şi să-L ador ca pe un Dumnezeu suveran (Personal Narrative [Povestiri personale – n.tr.]).

George Whitefield

Edwards a plâns făţiş când George Whitefield a predicat în biserica lui, din cauză că a iubit atât de mult mesajul predicat de acesta. Whitefield a fost un mare evanghelist al secolului al XVIII-lea. El a spus: „Accept sistemul calvinist, nu pentru că mi l-a predat Calvin, ci Isus Cristos” (Arnold Dalimore, George Whitefield 1, p. 406).

Whitefield a stăruit de John Wesley să nu se opună doctrinelor calvinis-mului:

Nu pot suporta gândul de a mă opune ţie: dar cum aş putea să-l evit, dacă ai de gând (după cum a spus şi fratele tău Charles odată) să-l scoţi pe Ioan Calvin afară din Bristol. Din păcate, n-am citit nimic din ce a scris Calvin; doctrinele mele le am de la Cristos şi apostolii Lui; Dumnezeu m-a învăţat aceste doctrine (Dalimore, p. 574).

Acestea sunt convingerile care l-au umplut de un zel sfânt pentru evanghelizare:

Doctrinele alegerii noastre şi a îndreptăţirii prin har, în Cristos Isus, sunt cele de care inima mea este în fiecare zi tot mai mult convinsă. Ele îmi umplu sufletul cu un foc sfânt şi-mi oferă o mare încredere în Dumnezeu, Mântuitorul meu.

Nădăjduiesc că ne vom aprinde unul de la altul, şi că va fi printre noi o emulaţie sfântă care îl va devaloriza cât mai mult pe om şi-L va înălţa pe Domnul Isus. Nimic altceva nu poate face acest lucru, decât doctrinele Reformei. Toate celelalte lasă liberul arbitru în om şi-l fac pe acesta, cel puţin în parte, un mântuitor pentru el însuşi. Sufletul meu, nu te apropria de secretul acestora care învaţă asemenea lucruri... Eu ştiu că Cristos este totul în toţi. Omul este nimic: are o voinţă liberă pentru a ajunge în iad, însă niciuna pentru a merge în rai, până ce Dumnezeu nu lucrează în el să voiască şi să împlinească buna plăcere a voii Sale.

O, excelenţa doctrinei alegerii şi a perseverenţei finale a sfinţilor! Sunt convins că până ce un om nu ajunge să creadă şi să simtă aceste adevăruri importante, nu poate ieşi din el însuşi, însă când este convins de acestea şi sigur de aplicaţia lor pentru inima lui, abia atunci acel om umblă cu adevărat prin credinţă! (Dalimore, p. 407)

George Müller

George Müller este faimos pentru orfelinatele pe care le-a înfiinţat şi pentru credinţa extraordinară pe care a avut-o pentru a cere aprovizionarea lui Dumnezeu. Nu mulţi ştiu teologia care a stat la baza acelei mari slujiri. În 1829 el a avut o experienţă pe care a consemnat-o mai târziu, astfel:

Înaintea acestei perioade [când am ajuns să evaluez Biblia ca fiind singurul meu standard de judecată] eram destul de ostil faţă de doctrinele alegerii, a răscumpărării particulare (i.e. ispăşirii limitate) şi a harului perseverenţei finale. Însă, acum am fost determinat să cercetez aceste adevăruri preţioase, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Fiind făcut să nu doresc nicio slavă a mea în convertirea păcătoşilor, ci să mă consider doar un instrument; şi să doresc să primesc ceea ce spune Scriptura, m-am dus la Cuvânt şi am citit Noul Testament de la început, cu o referinţă specifică la aceste adevăruri.

Am descoperit, spre marea mea uimire, că pasajele care vorbesc în mod decisiv în favoarea alegerii şi a harului perseverenţei, erau cam de patru ori mai multe decât cele care vorbeau aparent împotriva acestora; şi chiar acestea din urmă, după o scurtă vreme, când le-am cercetat şi le-am înţeles, au slujit pentru a mă consolida în doctrinele de mai sus.

În ce priveşte efectul credinţei în aceste doctrine asupra mea, sunt constrâns să afirm, pentru gloria lui Dumnezeu, că deşi încă sunt extrem de slab
şi în nici un caz atât de mort faţă de poftele firii, poftele ochilor şi lăudăroşia vieţii, pe cât aş putea fi şi pe cât ar fi trebuit să fiu, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, am umblat mai aproape cu El de atunci. Viaţa mea nu a mai fost atât de schimbătoare şi pot spune că am trăit mult mai mult pentru Dumnezeu, decât înainte (Autobiography [Autobiografie – n.tr.], pp. 33-34).

Charles Spurgeon

C.H. Spurgeon a fost contemporan cu George Müller. A fost pastor timp de treizeci de ani la Metropolitan Tabernacle, în Londra. Chiar cel mai celebru din zilele lui – şi un baptist la lucrul acesta. Predicile lui erau puternice în câştigarea sufletelor pentru Cristos. Dar care era Evanghelia lui, cea care i-a ţinut prinşi ca-ntr-o vrajă pe mii de oameni în fiecare săptămână şi a adus pe mulţi la Mântuitor?

Am propria opinie cum că nu-L putem predica pe Cristos şi pe El răstignit, decât dacă predicăm ceea ce astăzi se numeşte „calvinism”. A o numi „calvinism” înseamnă a o porecli; calvinismul este Evanghelia şi nimic altceva. Nu cred că putem predica Evanghelia... decât dacă predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în distribuirea harului Său; şi dacă exaltăm dragostea lui Iehova, cea care alege şi biruie, cea neschimbătoare, veşnică şi imuabilă; nici nu cred că putem predica Evanghelia, decât dacă o întemeiem pe răscumpărarea specială a aleşilor Săi, realizată de Cristos pe cruce; nici nu pot să înţeleg o Evanghelie care-i lasă pe sfinţi să cadă de la credinţă după ce au fost chemaţi (Autobiography [Autobiografie – n.tr.], p. 168).

Spurgeon nu a crezut dintotdeauna aceste lucruri. El povesteşte cum a descoperit aceste adevăruri la vârsta de 16 ani:

Născut, la fel cum toţi suntem din fire, un arminian, continuam să cred lucrurile vechi pe care le auzisem în permanenţă de la amvon şi nu vedeam harul lui Dumnezeu. Când am venit la Cristos, credeam că eu fac totul şi, deşi L-am căutam sincer pe Domnul, habar n-aveam că Domnul mă căuta pe mine... Îmi amintesc chiar ora şi ziua când am primit pentru prima dată aceste adevăruri în sufletul meu – când au fost, după cum zice şi John Bunyan, înfierate în inima mea . . .

Într-o noapte, pe când stăteam în casa lui Dumnezeu, nu acordam prea multă atenţie mesajului predicatorului, pentru că nu-l credeam. M-a izbit gândul: „Cum ai ajuns să fii creştin?” L-am căutat pe Domnul. „Dar cum ai ajuns să-L cauţi pe Domnul?” Adevărul m-a străfulgerat – eu nu L-aş fi căutat, dacă n-ar fi existat mai întâi o influenţă în mintea mea, care să mă facă să-L caut. M-am rugat, deşi eu însumi, dar apoi m-am întrebat, cum de am ajuns să mă rog? Am fost determinat să mă rog, citind Scriptura. Cum de am ajuns să citesc Scriptura? Într-adevăr eu am citit-o, dar ce m-a determinat sa o fac? Atunci, într-o clipă, am văzut că Dumnezeu era la baza tuturor acţiunilor mele şi că El era Autorul credinţei mele. Astfel, întreaga doctrină a harului mi-a fost revelată şi nici până în ziua de azi nu m-am depărtat de ea. Şi doresc ca aceasta să rămână mărturisirea mea: „Îi atribui schimbarea mea în întregime lui Dumnezeu” (Autobiography [Autobiografie – n.tr.], pp. 164-5).

Spurgeon a înfiinţat un institut teologic, fiind convins că lucrul cheie pentru a fi un învăţător valoros în biserică era înţelegerea acestor doctrine ale harului.

Astfel, Arminianismul este vinovat de confundarea doctrinelor şi de a acţiona ca un obstacol în calea înţelegerii clare şi lucide a Scripturii, fiindcă formulează greşit sau ignoră scopul veşnic al lui Dumnezeu, dislocă sensul întregului plan al răscumpărării. Într-adevăr, confuzia este inevitabilă în afara acestui adevăr fundamental [al alegerii].

Fără acesta, lipseşte unitatea în gândire şi, general vorbind, arminienii nu înţeleg câtuşi de puţin un sistem al divinităţii. Este aproape imposibil să-l faci pe cineva teolog, fără să începi cu această [doctrină a alegerii]. Puteţi să puneţi, dacă doriţi, pe un tânăr credincios într-un institut teologic ani de-a rândul, dar dacă nu-i arătaţi acest plan fundamental al legământului veşnic, el va progresa foarte puţin, pentru că studiile lui nu vor avea coerenţă, el nu va vedea cum un adevăr se întrepătrunde cu altul, nici cum toate adevărurile trebuie să se armonizeze...

Luaţi oricare comitat din Anglia şi veţi găsi oameni săraci, care fac garduri şi sapă şanţuri, însă care au o cunoaştere mai bună a divinităţii decât jumătate din cei care ies din academiile şi institutele noastre, doar pentru simplu motiv că au învăţat, mai întâi, în tinereţea lor sistemul în care alegerea este centrală şi apoi, au descoperit că propria experienţă se potriveşte perfect cu aceasta.

9. O ultimă chemare

Se cuvine să încheiem această expunere a credinţei noastre în doctrinele harului cu o chemare adresată vouă, cititorilor, de a-L primi pe Cristos cel măreţ, care este Autorul veşnic al acestor doctrine. Grăbiţi-vă să răspundeţi la frumoasa chemare făcută de J. I. Packer, un mare apărător contemporan al acestor adevăruri:

La întrebarea: ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Vechea Evanghelie [i.e. calvinismul] răspunde: crede în Domnul Isus Cristos. La următoarea întrebare: ce înseamnă să crezi în Domnul Isus Cristos? Răspunsul ei este: înseamnă să ştii că eşti păcătos şi că Cristos a murit pentru aceştia; să abandonezi toată neprihănirea ta şi încrederea în sine, să te arunci, fără rezerve, în braţele Lui pentru a primi iertare şi pace; şi să înlocuieşti duşmănia şi răzvrătirea din fire faţă de Dumnezeu, cu un duh de supunere recunoscătoare faţă de voia lui Cristos, prin înnoirea inimii făcută de Duhul Sfânt.

Iar la următoarea întrebare: cum voi putea să cred în Cristos şi să mă pocăiesc, dacă nu am nici o abilitate firească pentru a face aceste lucruri? Ea răspunde: uită-te la Cristos, vorbeşte cu El, strigă la El, aşa cum eşti; mărturiseşte-ţi păcatul, impenitenţa, necredinţa şi bazează-te pe mila Lui; cere-I să-ţi dea o inimă nouă, să lucreze în tine o adevărată pocăinţă şi o credinţă solidă; cere-I să-ţi scoată inima rea a necredinţei şi să scrie Legea Sa înăuntrul tău, ca să nu te mai îndepărtezi niciodată de El. Întoarce-te şi încrede-te în El cât de bine poţi, roagă-te să-ţi dea harul să te întorci şi să te încrezi în întregime; foloseşte mijloacele harului cu nădejde, aşteptând ca Cristos să Se apropie de tine pe măsură ce tu cauţi să te apropii de El; priveşte, roagă-te, citeşte şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, închină-te şi caută să ai părtăşie cu oamenii Lui, continuă astfel până când ştii sigur înăuntrul tău că eşti într-adevăr o fiinţă nouă, un credincios pocăit, şi că acea inimă pe care o doreai a fost pusă înăuntrul tău („Introductory Essay to John Owen’s The Death of Death in the Death of Christ” [Din eseul introductiv al operei lui John Owen: Moartea morţii prin jertfa lui Cristos – n.tr.], p. 21).

Lăsaţi-l pe Charles Spurgeon să vă conducă în rugăciune:

Vă rog fierbinte, alăturaţi-vă mie chiar acum în rugăciune. Alăturaţi-vă mie în timp ce pun aceste cuvinte în gurile voastre şi le spun în locul vostru: „Doamne, sunt vinovat, merit mânia Ta. Doamne, nu mă pot mântui singur. Aş dori să am o inimă şi un duh nou, dar ce pot face eu? Doamne, nu pot face nimic, vino şi lucrează în mine ca să voiesc şi să fac buna plăcere a voii Tale.

Ştiu, doar Tu poţi,
Să mântuieşti un nenorocit ca mine.
La cine, sau unde altundeva ar trebui
Să mă duc, dac-aş fugi de Tine?

Dar acum chem Numele Tău, dinăuntrul sufletului meu. Tremurând, totuşi crezând, mă bazez în întregime pe Tine, O Doamne. Mă bizui pe sângele şi neprihănirea Fiului Tău scump... Doamne, mântuieşte-mă acum, de dragul lui Isus” (Din opera lui Iain Murray, The Forgotten Spurgeon [Spurgeon-ul uitat – n.tr] [Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1973], p. 101).


1 Acronimul este valabil doar în limba engleză.

2 ESV – English Standard Version [Versiunea Engleză Standard – n.tr.] este o versiune a bibliei. Peste tot unde nu este specificată versiunea din care s-a citat versetul, este folosită implicit Versiunea Dumitru Cornilescu.

3 adică omul care nu este născut din nou – n.tr.

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For Internet posting, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org