Plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în Fiul Său

Matei 17:5
Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.

Introducere

Începem o nouă serie de mesaje în această dimineaţă care ne vor purta, cu voia Domnului, până în duminica Paştelui, pe 19 aprilie. Aşadar aş vrea să încep prin a explica cum am fost motivat să elaborez această serie.

A vedea înseamnă a deveni

Atunci când caut să înţeleg ce anume trebuie să conţină actul de a predica, mă ghidez după mai multe texte biblice, în mod deosebit 2 Corinteni 3:18.

Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Cred că acest text ne învaţă că unul dintre modurile prin care suntem schimbaţi treptat în chipul Lui Hristos este de a privi slava Lui. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui.” Devenim tot mai mult precum Domnul fixându-ne privirea asupra slăvii Lui şi menţinându-L în câmpul nostru vizual.

Fredonăm muzica pe care o ascultăm. Vorbim cu accentul specific zonei în care trăim. Învăţăm politeţea de la părinţii noştri. Şi tindem să imităm din fire pe oamenii pe care îi admirăm cel mai mult. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Dacă ne concentrăm atenţia asupra Lui şi avem în vedere slava Sa, vom fi schimbaţi în chipul Său de la o etapă a slăvii la alta. Dacă adolescenţii au tendinţa să îşi aranjeze părul precum vedetele pe care le admiră, creştinii tind să îşi modelează caracterul după Dumnezeul pe care Îl venerează. Prin această tranzacţie spirituală, a vedea nu înseamnă doar a crede; a vedea înseamnă a deveni.

Predica, o ilustrare a slăvii Lui Dumnezeu

Învăţătura care se desprinde din aceasta se referă la faptul că o predică trebuie să fie în mare măsură o ilustrare a slăvii Lui Dumnezeu, deoarece scopul predicii este transformarea oamenilor în chipul Lui Dumnezeu. Cred că aceasta corespunde concepţiei lui Pavel despre predică, deoarece cu patru versuri mai departe, în 2 Corinteni 4:4, el descrie conţinutul predicii sale ca fiind „lumina Evangheliei slăvii Lui Hristos, care este chipul Lui Dumnezeu.” Şi cu două versuri mai departe, în versul 6 el descrie predica puţin diferit, şi anume „lumina cunoştinţei slăvii Lui Dumnezeu pe faţa Lui Iisus Hristos.”

Astfel, Pavel afirmă că predica reprezintă un mod de a aduce lumina în inima întunecată a bărbaţilor şi femeilor.

În versul 4 lumina este redată prin „lumina Evangheliei”, iar în versul 6 lumina este redată prin „lumina cunoştinţei.”

În versul 4 Evanghelia este Evanghelia slăvii Lui Hristos, iar în versul 6, cunoştinţa este cunoştinţa slăvii Lui Dumnezeu. Astfel, în ambele versuri lumina adusă în inima oamenilor este lumina slăvii—slava Lui Hristos şi slava Lui Dumnezeu.

Dar acestea nu sunt de fapt slăvi diferite. În versul 4 Pavel spune că este slava Lui Hristos, care este chipul Lui Dumnezeu. Iar în versul 6, el spune că slava Lui Dumnezeu este pe faţa Lui Hristos. Prin urmare, lumina adusă prin predică este lumina slăvii, şi această slavă poate fi redată ca fiind slava Lui Hristos, care este asemănarea Lui Dumnezeu, sau slava Lui Dumnezeu, oglindită cu desăvârşire în Hristos.

Predica reprezintă ilustrarea sau etalarea ori manifestarea slăvii divine pentru inimile bărbaţilor şi femeilor (versul 4:4–6), astfel încât prin cunoaşterea acestei slăvi, să fie schimbaţi în chipul Domnului de la o etapă a slăvii la alta (versul 3:18).

Confirmare prin cunoaştere

Aceasta nu reprezintă o interpretare artificială sau doar intelectuală. Este întocmai ceea ce ştiu că este adevărat din experienţă (la fel ca mulţi dintre voi!): faptul că Îl văd pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat s-a dovedit iar şi iar a fi forţa cea mai puternică şi irezistibilă care îmi motivează căutarea sfinţeniei şi bucuriei în El.

Voi şi eu ştim din experienţă că conflictul fundamental din sufletul uman se dă între două slăvi—slava lumii şi a plăcerilor trecătoare pe care le poate oferi, contra slăvii Lui Dumnezeu şi a bucuriilor eterne pe care aceasta le poate oferi. Aceste două slăvi concurează pentru loialitatea, admiraţia şi încântarea inimii noastre. Iar rolul predicii este acela de a etala, zugrăvi, înfăţişa şi demonstra slava Lui Dumnezeu astfel încât desăvârşirea şi valoarea superioară a acesteia să strălucească în inima voastră, pentru a fi schimbaţi de la o etapă a slăvii la alta.

Provocarea cu care se confruntă predicatorul

Ceea ce înseamnă că un predicator se confruntă mereu cu întrebarea: Cum pot să descriu mai bine slava Lui Dumnezeu astfel încât un număr cât mai mare de oameni să o vadă şi să fie schimbaţi? Când m-am întrebat acest lucru acum două săptămâni, mi-a venit în minte un nou răspuns.

Reciteam un fragment din lucrarea lui Henry Scougal, Viaţa Lui Dumnezeu în sufletul unui om. Acesta a făcut următoarea observaţie profundă: „Valoarea şi desăvârşirea unui suflet sunt date de obiectul iubirii sale.” (p. 62). Această observaţie îmi pare foarte adevărată. Şi consider că dacă acest lucru este valabil pentru om, cum a intenţionat Scougal să spună, atunci cu siguranţă este valabil şi pentru Dumnezeu: „Valoarea şi desăvârşirea sufletului Lui Dumnezeu sunt date de obiectul iubirii Sale.”

Deci am căutat în Biblie mai multe zile toate acele pasaje în care se spune ce anume iubeşte Dumnezeu, de ce anume Se bucură, în ce găseşte El plăcere. Rezultatul este un plan de a predica 13 mesaje sub titlul plăcerile Lui Dumnezeu.

Eu deci mă rog, şi sper că vă veţi ruga şi voi ca atunci când vedem lucrurile în care Dumnezeu găseşte plăcere, să vedem desăvârşirea şi valoarea sufletului Său; şi ca atunci când vedem desăvârşirea şi valoarea sufletului Său, să vedem slava Lui; şi atunci când vedem slava Lui, să fim schimbaţi de la o etapă a slăvii la alta în chipul Lui; şi atunci când vom fi schimbaţi în chipul Lui, să arătăm acestui oraş, şi oamenilor la care nu am ajuns încă, o dovadă vie a unui Mântuitor măreţ şi irezistibil. Domnul să ne trimită cu bucurie o mare reînsufleţire a dragostei, sfinţeniei şi puterii când ne vom îndrepta privirile spre El şi ne vom ruga înfocat în următoarele 13 săptămâni.

Expoziţie

Pentru a descrie valoarea sufletului Lui Dumnezeu în obiectul iubirii Sale, trebuie să începem cu începutul. Primul şi cel mai de bază lucru pe care îl putem afirma despre plăcerile Lui Dumnezeu este acela că El găseşte plăcere în Fiul Său. Voi încerca să expun acest adevăr prin cinci afirmaţii.

1. Dumnezeu găseşte plăcere în Fiul Său.

În Matei 17, Iisus îi duce pe Petru, Iacob şi Ioan pe un munte înalt. Când sunt absolut singuri, se întâmplă ceva cu totul uimitor. Dintr-o dată, Dumnezeu Îl îmbracă pe Iisus în slavă. Versul 2: „Faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut ca lumina.” Apoi în versul 5, un nor strălucitor îi acoperă, iar Dumnezeu vorbeşte din nor, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea, de El să ascultaţi!”

Mai întâi, Dumnezeu le arată discipolilor o scurtă imagine a adevăratei slăvi divine a Lui Iisus. Iată ce spune Petru în 2 Petru 1:17—„[Hristos] a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă.” Apoi Dumnezeu Îşi dezvăluie sentimentele faţă de Fiul Său şi spune două lucruri: „Îmi iubesc Fiul” („Acesta este Fiul Meu preaiubit”) şi „găsesc plăcere în Fiul Meu” („în care Îmi găsesc plăcerea”).

Dumnezeu spune acest lucru şi cu altă ocazie: când Iisus primeşte botezul, Duhul Sfânt coborând şi ungându-L pe Iisus pentru preoţie, ceea ce semnifică dragostea şi sprijinul Tatălui—„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”

Iar în Evanghelia lui Ioan, Iisus vorbeşte de multe ori despre dragostea Tatălui pentru El: de exemplu, în Ioan 3:35, „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui.” Ioan 5:20, „Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face.”

(Vedeţi de asemenea Matei 12:18, unde Matei citează din Isaia 42:1 cu referire la Iisus: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu.” Cuvântul ebraic folosit pentru „îşi găseşte plăcere” este ratsah, care înseamnă „se bucură de”.)

Deci prima noastră afirmaţie este că Dumnezeu, Tatăl Îl iubeşte pe Fiul, nu cu o îndurare plină de abnegaţie şi sacrificială, ci cu dragostea bazată pe bucurie şi plăcere. El este încântat de Fiul Său. Sufletul Lui se desfată în Fiul! Atunci când Îl priveşte, Dumnezeu Se bucură şi admiră şi preţuieşte şi Se desfată cu ceea ce vede.

2. Fiul Lui Dumnezeu are deplinătatea divină.

Acest adevăr ne va împiedica să facem o greşeală în legătură cu prima afirmaţie. Aţi putea să fiţi de acord cu afirmaţia că Dumnezeu găseşte plăcere în Fiul, dar este posibil să credeţi în mod greşit că Fiul este doar un om de o sfinţenie extraordinară pe care Dumnezeu l-a adoptat pentru a fi Fiul Său, deoarece găsea atâta plăcere în El.

Dar versul din Coloseni 2:9 ne oferă o perspectivă diferită. „În El locueşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” Fiul Lui Dumnezeu nu este un simplu om ales de Dumnezeu. El are deplinătatea divinităţii în El.

Apoi Coloseni 1:19 descrie plăcerea Lui Dumnezeu astfel: „Căci Dumnezeu a voit ca toată plinătatea [divinităţii] să locuiască în El.” Sau se poate spune (conform NVI), „Dumnezeu S-a bucurat ca toată deplinătatea Lui să locuiască în Fiul.” Cu alte cuvinte, a fost plăcerea Lui Dumnezeu să împlinească acest lucru. Dumnezeu nu a cercetat lumea pentru a găsi un om demn de bucuria Lui, pentru ca apoi să-l adopte ca şi Fiul Lui, ci mai degrabă Dumnezeu Însuşi a luat iniţiativa să investească un om cu propria deplinătate, prin întrupare. Sau am putea spune că El a luat iniţiativa de a îmbrăca deplinătatea propriei Lui divinităţi în natura umană. Iar în Coloseni 1:19 se spune că acest lucru I-a adus plăcere! A fost plăcerea şi bucuria Lui.

Am putea fi înclinaţi să spunem că Dumnezeu nu a găsit un Fiu care să-I fie plăcut, ci a creat un Fiu care să fie plăcut. Dar acest lucru ar fi de asemenea foarte eronat, deoarece această deplinătate a divinităţii, care acum locuieşte trupeşte (Coloseni 2:9) în Iisus, exista deja într-o formă personală înainte ca El să devină fiinţa umană Iisus. Acest lucru ne duce înapoi la Divinitate şi mai departe la afirmaţia a treia.

3. Fiul în care Dumnezeu găseşte plăcere este imaginea şi oglindirea eternă a Lui Dumnezeu şi este deci Dumnezeu Însuşi.

Aici în Coloseni 1:15 Pavel spune,

El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea [adică Cel care are dreptul preamărit de Fiu al Lui Dumnezeu peste toată creaţia, cum se arată în expresia următoare]. Pentrucă prin El au fost făcute toate câte sunt în ceruri şi pe pământ.

Fiul este imaginea Tatălui. Ce înseamnă acest lucru? Înainte de a răspunde, să luăm în considerare alte denumiri similare.

În Evrei 1:3 se spune despre Fiul,

El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate u Cuvântul puterii Sale.

În Filipeni 2:6 Pavel spune,

El, măcar că avea chipul Lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob.

Astfel Fiul în care Dumnezeu găseşte plăcere este propria Lui imagine; oglindeşte propria Lui slavă; este întipărirea fiinţei Lui; are chipul Lui; şi Îi este egal Lui Dumnezeu.

Prin urmare nu trebuie să fim surprinşi atunci când apostolul Ioan spune, în Ioan 1:1,

La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

Deci ar fi total greşit să spunem că Fiul în care Dumnezeu găseşte plăcere a fost făcut sau creat în momentul întrupării sau în orice alt moment. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Atâta vreme cât a existat Dumnezeu, a existat şi Cuvântul Lui Dumnezeu, Fiul Lui Dumnezeu, care a devenit omul Iisus Hristos.

Acum putem să ne dăm seama mai bine ce spune Biblia când se referă la Iisus ca fiind imaginea sau oglindirea sau întipărirea ori chipul Lui Dumnezeu, fiind deopotrivă cu Dumnezeu.

Realitatea care a existat dintotdeauna, confundându-se cu eternitatea este Dumnezeu. Acesta este un mare mister, deoarece ne este greu să ne imaginăm că Dumnezeu nu are niciun început şi că există dintotdeauna fără ca existenţa Lui să fie determinată de ceva sau cineva—aceasta este realitatea absolută pe care trebuie să o luăm în considerare cu toţii, fie că ne place sau nu.

Biblia ne învaţă că acest Dumnezeu etern a avut mereu

• o imagine desăvârşită a Lui Însuşi,
• o oglindire desăvârşită a fiinţei Lui,
• o amprentă sau întipărire desăvârşită a caracterului Său,
• un chip sau o expresie desăvârşită a slăvii Sale.

Ne aflăm la un pas de inefabil, dar poate îndrăznim să spunem măcar atât: câtă vreme Dumnezeu a fost Dumnezeu, a fost conştient de Sine, iar imaginea pe care o are despre Sine este atât de desăvârşită şi atât de completă şi de deplină încât aceasta este reproducerea (sau creaţia) vie, personală a Lui Însuşi. Şi această imagine sau oglindire sau chip viu şi personal al Lui Dumnezeu este Dumnezeu, adică Dumnezeu Fiul. Astfel, Dumnezeu Fiul este co-veşnic cu Dumnezeu Tatăl şi egal ca fiinţă şi slavă.

4. Plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în Fiul Său este plăcerea pe care o are în Sine.

Întrucât Fiul este imaginea Lui Dumnezeu, oglindirea Lui, întipărirea Lui şi chipul Lui, deopotrivă cu El şi este într-adevăr Dumnezeu, plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în Fiul este plăcerea pe care o are în Sine. Prin urmare, bucuria înnăscută, fundamentală cea mai profundă şi întemeietoare a Lui Dumnezeu este bucuria pe care o are pentru propria desăvârşire oglindită în Fiul Său. El Îl iubeşte pe Fiul, Se bucură de Fiul şi găseşte plăcere în Fiul deoarece Fiul este Dumnezeu Însuşi.

La prima vedere, acest lucru pare o vanitate şi dă impresia de îngâmfare şi automulţumire şi egoism, deoarece acest lucru ar fi valabil dacă oricare dintre noi şi-ar găsi principala şi cea mai profundă plăcere când priveşte în oglindă. Am fi vanitoşi, îngâmfaţi, plini de sine şi egoişti.
Dar de ce? Deoarece am fost creaţi pentru ceva infinit superior şi mai nobil şi mai măreţ şi mai profund decât contemplarea propriei persoane. Şi anume? Contemplarea şi plăcerea Lui Dumnezeu! Orice altceva ar fi idolatrie. Dumnezeu este cea mai glorioasă dintre fiinţe. A nu-L iubi şi a nu găsi plăcere în El este o insultă adusă valorii Lui.

Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru Dumnezeu. Cum să nu insulte Dumnezeu ceea ce este infinit de frumos şi glorios? Cum să nu comită Dumnezeu un act de idolatrie? Există doar un răspuns posibil: Dumnezeu trebuie să iubească şi să găsească plăcere în propria frumuseţe şi desăvârşire mai presus de toate. Dacă noi facem acest lucru în faţa oglinzii înseamnă că suntem vanitoşi; dar când Dumnezeu face acest lucru în faţa Fiului Său, aceasta este esenţa neprihănirii Sale.

Nu constă esenţa neprihănirii în a fi cuprins de o bucurie desăvârşită pentru ceea ce este absolut glorios? Şi opusul neprihănirii nu constă în a ne îndrepta sentimentele cele mai nobile spre lucrurilor de mică importanţă sau fără valoare?

Astfel, neprihănirea Lui Dumnezeu este zelul şi bucuria şi plăcerea infinită pe care le are pentru propria valoare şi slavă. Şi dacă vreodată ar acţiona contrar acestei pasiuni veşnice pentru propria desăvârşire, atunci El ar păcătui; ar fi un idolatru.

În aceasta constă cel mai mare obstacol pentru mântuirea noastră: cum ar oferi un Dumnezeu neprihănit dragostea Lui, unor păcătoşi ca noi? Dar aici aflăm de asemenea şi temelia mântuirii noastre, deoarece tocmai consideraţia nemărginită pe care Tatăl o are pentru Fiul face posibilă, prin Fiul, acceptarea şi iubirea unui păcătos ca mine, deoarece prin moartea Lui El a compensat toate insultele şi prejudiciile pe care le-am adus slăvii Tatălui prin păcatul meu.

Vom vedea acest lucru în mod repetat în săptămânile care vor urma—cum plăcerea pe care Tatăl o găseşte în propria desăvârşire este izvorul mântuirii, speranţei şi bucuriei noastre eterne. Astăzi este doar începutul.

Voi încheia acest mesaj cu a cincea afirmaţie şi ultima aplicare. Dacă Scougal are dreptate—şi anume că valoarea şi desăvârşirea unui suflet sunt date de obiectul (şi aş adăuga, intensitatea) iubirii sale—atunci . . .

5. Dumnezeu este fiinţa cea mai măreaţă şi demnă de laudă dintre toate fiinţele.

De ce? Deoarece L-a iubit pe Fiul Său, imaginea propriei slăvi, cu o forţă nemărginită şi perfectă din toată eternitatea. Cât de glorioşi şi fericiţi au fost Tatăl şi Fiul Şi Spiritul dragostei care se revarsă din toată eternitatea!

Să ne lăsăm cuprinşi de respect, teamă şi uimire în faţa acestui Dumnezeu măreţ! Şi să renunţăm la toate resentimentele comune şi la plăcerile trecătoare şi la preocupările mărunte ale vieţii şi să luăm parte la bucuria pe care Dumnezeu o are pentru imaginea propriei desăvârşiri, adică pentru Fiul Său. Să ne rugăm:

Dumnezeu infinit, veşnic şi neprihănit, mărturisim că Te-am ponegrit adesea şi ne-am înălţat pe noi înşine în centrul afecţiunilor Tale, unde numai Tu Te poţi situa, în persoana Fiului Tău. Ne căim şi ne lepădăm de îngâmfare şi suntem cuprinşi de respect, teamă şi uimire faţă de fericirea Ta veşnică, autonomă în tovărăşia Treimii. Şi ne rugăm prin cuvintele Fiului Tău (Ioan 17:26) ca dragostea cu care L-ai iubit pe El să fie şi în noi, pentru a fi înălţaţi în acea tovărăşie şi în acel ocean de dragoste pentru veşnicie. Amin.

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For Internet posting, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org